Akha, mama lui James şi a lui Johannes

Am fost câteva zile în nordul Thailandei, în zona care se vinde turistic sub numele de Golden Triangle, vechiul circut al traficului cu pietre preţioase şi droguri între Laos, Thailanda şi Myanmar.

Ca să fie îndestulat, comerţul turistic a mai împuşcat doi iepuri: povestea verde (trekking, munte, junglă, terase cu plantaţii de ceai) şi pe cea cu triburile tibetane (Akha, Lisu, Karen, Lahu etc.).

James e un ghid montan la vreo şaizeci şi ceva de ani, un Akha. Şi-a făcut pensiune cu trei camere modeste, o casă de lut şi câteva locuri de cort. El e povestitorul cuceritor, un pic cam tare de urechi; soţia lui, din tribul Lisu, e bucătăreasa mămoasă; împreună, doi oameni de strâns în braţe tare.

L-am întrebat de vreo două ori de ce îl cheamă James dar nu m-a auzit sau n-a vrut să răspundă.

Ne-a prezentat, mândru, costumul Akha, bicepşii în formă, poza din tinereţe cu nevasta, în care se ţineau de gât şi se uitau unul la altul, poza făcută cu familia americanului, laptopul primit cadou, contul de facebook şi ce apare când îşi caută numele pe google, jurnalul lui de călătorii plin de poze şi comentarii în engleză, harta locului, premiile luate pentru eco-turism, corcoduşii şi cireşii din curte.

           Când am ajuns, ne-a servit cu un ceai gălbior şi de atunci am ţinut-o tot dintr-o ceaşcă într-alta până am plecat. A povestit de american că era prietenul lui cel mai bun, plecat din Israel în America şi din America în Thailanda. Nevasta şi ciurda de copii, vreo cinci-şase, erau blonzi. S-au aventurat printre dealuri unde au stat nişte ani buni, au făcut bani mulţi din bijuterii şi au plecat iar. I-au spus lui James că o să-l reviziteze în câteva luni dar n-a mai avut nicio veste de la ei. Când a primit calculatorul i-a căutat numele pe google şi l-a regăsit întors în America.

Toţi care beau ceai la James ajung prietenii lui cei mai buni. De care are grijă, îi plimbă, îi hrăneşte, îi pozează, îi conduce înapoi la autobuz şi-i explică şoferului unde să-i lase.

           Johannes e tot un Akha, la vreo 30 de ani, dintr-un alt sat din zonă, la casa căruia am dormit o noapte. Copiii şi nevasta care munceşte la un restaurant stau jos, la oraş.

Ne-a promis trekking în junglă la un preţ piperat pe care n-a vrut să-l negocieze. A zis că modelul lui în viată e James. Îşi făcea şi el casă de lut pentru turişti, plus un muzeu etnografic Akha pe care o să le promoveze pe Lonely Planet şi facebook. Când vorbeşte de sat, spune ’my community’. Unde-i centru satului, îl întreb? Aici, spune fără să clipească şi arată în faţa casei lui. În jur sunt vreo 4-5 tarabe cu obiecte manufacturate din argint, lemn, pânză, la care vând femei din ’comunitate’ îmbrăcate în costume Akha, cu buzele şi dinţii roşii de la nucile de betel. În dreapta, o biserică.

          Johannes e un nume din biblie, ne explică. Tatăl lui s-a convertit în tinereţe. A renunţat la superstiţii, adică la fantome, spirite şi zei, deşi a avut experienţa de neuitat a unui duh rău întâlnit în junglă. Johannes ne arată mândru construcţiile lui‚ ’proiectele’, grădina ’organică’ din spatele casei şi veranda de unde putem vedea un spectaculos răsărit de soare. Citeşte pe internet despre tradiţiile Akha pe care vrea să le readucă la viaţă, bineînţeles fără vechile credinţe. Este, fără să ştie, micul antreprenor care vrea să câştige storcând ultimele picături dintr-un fruct sleit. Satul Akha avea o poartă care despărţea lumea spiritelor de oamenii satului. Acuma e pe jos, lângă viitorul muzeu al lui Johannes, pentru că nimeni din ’comunitate’ nu mai crede în spirite. Biserica albă, simplă, pătrată şi încuiată a fost construită probabil de primul misionar protestant.

          Trekkingul de jumătate de zi prin junglă a fost o plimbare de vreo două ore jumate pe dealurile din jurul satului, trasă de păr de opririle lungi în care am tăiat bambus şi ne-am cules mâncarea pentru cină şi mic dejun (ierburi, tulpini de bambus, floare de banană care să acompanieze viermişorii de bambus, omleta şi orezul, toate de altfel simple şi gustoase). Johannes vrea să-şi termine cât mai repede ’proiectele’, aşa că s-a întors la treburile lui fără prea multe mofturi.

          A doua zi dimineaţă James ne-a făcut o vizită surpriză. A făcut 10 kilometri cu motocicleta ca să ia micul dejun cu noi şi încă vreo 20 să ne conducă la autobuz şi să-şi ia rămas-bun.

          Acuma ce să zic... Nimeni nu mai e croit dintr-o singură bucată, purtăm petice de obiceiuri, credinţe suprapuse, tabieturi sau obişnuinţe vremelnice amestecate cu cuvinte împrumutate, răstălmăcite, pronunţate cu accente străine, aşa că nu mai vânez de mult fantomele autenticului sau tradiţionalului.
James şi orăşelul lui de munte mi-au picat bine ca o pâine caldă, în timp ce Johannes şi comunitatea lui etnică adoptată, cu toate bunele lui intenţii, m-au lăsat cu dinţii strepeziţi. Cohortele de portofele pe care visează să le atragă o să transforme satul într-o altă grădină etnoologică, la fel ca satele tribului Karen unde turiştii le fotografiază din toate unghiurile, ca pe girafe, pe femeile cu gâtul lungit de inele.

           M-am amărât de tot când, întoarsă acasă, tot căutând despre Akha, am dat peste un documentar, ’Prisoners of a white God’.
http://www.youtube.com/watch?v=2c5Xa5EOfuk
Trecând peste tonul autorului care patetizează, drama e acolo toată. Misionarii care au abuzat în fel şi chip de unii dintre oamenii ăştia n-au fost urmăriţi de nicio lege.

           N-am ştiut de povestea asta înainte, aşa că nu mi-a trecut prin minte să-l fi întrebat pe James de credinţa lui. Tot ce ne-a spus a fost că în satele Akha, acum ceva vreme, dacă se năşteau gemeni erau omorâţi amândoi pentru că nu se putea şti care era cel bun (al omului) şi care cel rău (al unui spirit din junglă). Ne-a arătat o căsuţă, tot de lut, mică-mică, pierdută printre copaci: ’Acolo i-am ascuns pe un om tânăr cu nevasta lui şi cu bebeluşii gemeni, fugiţi din satul lor. După un timp au plecat, s-au stabilit în altul.’

(foto de Jessy K.)