Love-story pentru cerul gurii

De mai bine de un an încerc să învăţ limba thai. Memoria încă mi se căzneşte în jurul celor 5 tonalităţi, mai, mai, mai, mai, mai care înseamnă milă (unit. lungime), nou, nu, mătase, aşa-i?, după cum îţi stăpâneşti intonaţia. Vreau să mă agăţ de ceea ce se vede, de cuvântul scris dar dau peste şase litere pentru sunetul T, cinci pentru K, vreo patru pentru S, spor şi berechet în alfabet. Direcţia de citit e în principiu de la stânga la dreapta dar trebuie să faci bucle în jurul consoanelor care se înconjoară de un nimb de semne sus-jos-stânga-dreapta. Clanul ăsta numeros e vocala. Apoi echivocul literelor care se dau drept altele, al celor care nu se scriu dar se pronunţă sau al altora care dimpotrivă, îşi arată fantomatic conturul dar rămân mute. Spaţiile se pun numai între fraze, nu între cuvinte, aşa că mă trezesc în faţa unui lung şir cârlionţat care creşte ca o tufă de scaieţi între semnificaţie şi putinţa mea de descifrare.

Mintea mi-e obisnuită cu scrierea de la stânga la dreapta, cu fiecare sunet exprimat printr-un singur semn, cu familii de cuvinte sufixate, prefixate care dau consistenţă, volum, emoţie, culoare; când bunică-mea spunea ursuşor în loc de ursuleţ, eu nu mai vedeam o jucărie, ci puiul de animal care mormăie.

Limba thai sună telegrafic și se comportă dezordonat şi capricios ca un copil crescut de o bunică prea blajină. Librăriile au mai multe rechizite decât cărţi şi pe multe coperţi vezi o inimă, un băiat şi o fată.  Nu-mi dau seama care e capacitatea lingvistică de a traduce literatura occidentală sau până la urmă dacă ar exista cititori care să guste din genul ăsta de nelinişte. Thailanda îmi pare un spaţiu care se adresează exclusiv simţurilor.

Aşa că pe de altă parte mă lupt cu limitele mele de senzoriale. Pentru imaginaţia mea gastronomică săracă, mâncarea e o nesfârşită revelaţie. Nici nu trebuie să mă duc prea departe, mă opresc la tarabele cu fructe din drumul spre casă.

In Asia există un fruct imposibil de mirosit de către mulţi, durianul, interzis în hoteluri, taxiuri şi alte locuri pline de nasuri mai fine. Aparenţa şi consistenţa nu ajută deloc, totul te duce cu gândul la un rahat gălbui. Când am reuşit să trec peste asta, papilele mi-au luat-o razna între nişte nuanţe de gust de la dulceaţă de ceapă la pastă de castane coapte. Specia cea mai savuroasă se numeşte monthong  (perna de aur). Miezul se scoate dintr-o căpăţână  ţepoasă cu care s-a încoronat drept rege al fructelor.  

Regina lui e mangustanul, mov-închis, cât o nucă nedezghiocată.  Când îi tai cele patru frunze blazon şi o deschizi, dai peste miezul imaculat, împărţit în felii ca de mandarină. Mangustanul e un fruct nobil, cu o carnaţie insuportabil de delicată, lejer-dulce care ţi se topeşte printre dinţi cu o urmă de parfum acidulat. Regele puturos se mănâncă împreună cu aleasa lui, el încălzeşte, excită şi catifelează, ea răcoreşte şi mângăie. Iau povestea asta de dragoste şi mă exilez pe balcon pentru consum insaţios şi visare.

La polul opus ar fi cea mai punk combinaţie de care am avut parte vreodată: un soi de castravecior acru până la schimonosirea completă a feţei, servit cu un zahăr rozaliu amestecat cu chilli și pudră de creveţi uscaţi.

Am risipit multe cuvinte.  Când vine vorba de cerul gurii, ar trebui să tac şi să-i las pe thai să facă treaba mult mai bine, cu un cuţit sau un wok, un mojar, tulpini de bambus sau cărbuni încinşi, numai din astea poveştile lor ies aşa cum trebuie.