În Franţa sau Italia mi se mai întâmplă să mă simt ca o
ţărancă. Pentru că nu sunt obişnuită cu toate bibilurile locului iar curtoazia
mea simt că e mai aproape de o stângace întâmpinare inimoasă decât de piruetele
şi fandările sociale graţioase preţuite de lumile alea bune.
Am stat o noapte în Vicenţa. Seara am ieşit în centrul vechi. În Europa
avem obsesia asta citadină a buricului mumificat care să ne valideze
civilizaţia. În piaţa Signoriei, o scenă
pe care repetau nişte băieţi, dub-step cu flaut magic. M-am gândit că sună cam
prea bine şi sunetul e cam prea industrial ca să fie italieni. În faţa scenei pe o foaie de hârtie scria cu
marker negru ‘’Asian Dub Foundation, 21:00’’. Pulsul mi s-a ridicat uşor. Pe
baieţii ăştia din Londra i-am ascultat în România şi mi-au plăcut la nebunie
forjele pe care le-au aruncat asupra mulţimii care sălta în valuri.
Asian Dub Foundation - La Haine
Ceasul
din Torre Bissara, vechi de vreo 800 de ani, a bătut ora 9. Italienii din jurul meu îşi lingeau
îngheţatele cremoase sau sorbeau din pahare cu vin alb îmbrobonite, filfizonaţi
cu eşarfe, pălării şi
pulovere mofturoase de început de vară, legate pe spate. Mă feresc de manierisme
dar Asian Dub merge firesc cu o ţigară şi o bere oarecare pentru că e
ca un fierăstrău electric care zumzăie despre zidurile Europei, despre injustiţie,
prejudecăţi, imigranţi şamd. Parfumul şi încălţămintea impecabilă (oare când îşi aruncă italienii pantofii?) nu îi dăunează
dar sunt absolut inutile. Mi-am desfăcut
sticla de bere din rucsac, luată mai ieftin de la un chioşc de kebab, mi-am
rulat o ţigară cu tutunul deja cam vechi şi uscat şi m-am bâţâit gratis pe
nişte scări istorice, printre urmaşii romanilor veniţi ‘’să vadă’’. Micul meu moment de revanşă în care mi-am
suflat rotocoalele deasupra fraierilor flecari.
Dimineaţa m-am reîntors în piaţă şi am regăsit-o înflorind
de antichităţi. Aceiaşi oameni scoşi din
alte cutii noi, învârtindu-se prin târgul de duminică printre scrinuri vechi, argintărie,
cărţi, tapiserii, statui africane, viniluri, postere alb-negru cu Mastroianni
şi Monica Vitti. Italienii întorşi la vraja dolce vita într-o grande bellezza. O
doamnă solemnă în cărucior, plină de ani şi de bijuterii, donne care se încăpăţânează să
se îmbrace ragazze, bărbaţi frizaţi şi parfumaţi, fete cu bucle lejere, puştani şmecheri buni de afişe
publicitare. Ordinea e restabilită
iar eu redevin peticul care nu ştie exact cum să toarne cafeaua dintr-o
minusculă carafă peste un spectaculos tiramisu în aşa fel încât să ajungă acolo unde
trebuie. Irosesc primele picături care alunecă peste pulberea de cacao şi se
împrăştie pe farfurie, pe urmă analizez situaţia, trag câteva mici brazde prin pudră şi irig delicatesa cu spor şi mulţumire.
Trebuie să te astepţi să te transformi într-un petic portocaliu
de fiecare dată când treci de graniţele obişnuinţei. Coaja de banană a diferenţelor culturale. Asta îl aşteaptă şi pe italianul care dă nas în
nas cu muzica indo-dub-punk, mândru de cârlionţii lui de
pudel smotocit cu neglijenţă premeditată.
Mă întorc în Thailanda unde mănânc tăiţeii ca pe spaghetti şi
uite că mă simt a naibii de în largul meu. Chestie
de întâmpinare inimoasă, probabil.
