sâmbătă, 14 iunie 2014

Familia Ovitz: jazz cu şapte pitici


Rozika, Franziska, Avram, Frieda, Micki, Erzsebet şi Perla.
 
 
Nascuţi în Maramureş într-o familie de evrei, au format trupa Lilliput şi au călătorit prin Europa de Est cu acte false până au fost prinşi şi deportaţi la Auschwitz în 1944. Mengele i-a izolat de ceilalţi prizonieri pentru experimente.
 
 
Au supravieţuit toţi până la sfârşitul războiului când le-a luat şapte luni să ajungă înapoi în satul Rozavlea. Au găsit casa ocupată, aşa că au stat o vreme în Sighet, apoi în Belgia şi în cele din urmă s-au stabilit în Israel, la Haifa. Ultima s-a stins Perla Ovitz, în 2001.
 
 
De ce scriu eu de oamenii ăştia? Pentru că e o poveste idiş extraordinară.   
 

 

 
 
 
 

 

duminică, 1 iunie 2014

Petice portocalii


În Franţa sau Italia mi se mai întâmplă să mă simt ca o ţărancă. Pentru că nu sunt obişnuită cu toate bibilurile locului iar curtoazia mea simt că e mai aproape de o stângace întâmpinare inimoasă decât de piruetele şi fandările sociale graţioase preţuite de lumile alea bune.  
Am stat o noapte în Vicenţa. Seara am ieşit în centrul vechi. În Europa avem obsesia asta citadină a buricului mumificat care să ne valideze civilizaţia. În piaţa Signoriei, o scenă pe care repetau nişte băieţi, dub-step cu flaut magic. M-am gândit că sună cam prea bine şi sunetul e cam prea industrial ca să fie italieni.  În faţa scenei pe o foaie de hârtie scria cu marker negru ‘’Asian Dub Foundation, 21:00’’. Pulsul mi s-a ridicat uşor. Pe baieţii ăştia din Londra i-am ascultat în România şi mi-au plăcut la nebunie forjele pe care le-au aruncat asupra mulţimii care sălta în valuri.  

 Asian Dub Foundation - La Haine
Ceasul din Torre Bissara, vechi de vreo 800 de ani, a bătut ora 9. Italienii din jurul meu îşi lingeau îngheţatele cremoase sau sorbeau din pahare cu vin alb îmbrobonite, filfizonaţi cu eşarfe, pălării şi pulovere mofturoase de început de vară, legate pe spate. Mă feresc de manierisme dar Asian Dub merge firesc cu o ţigară şi o bere oarecare pentru că e ca un fierăstrău electric care zumzăie despre zidurile Europei, despre injustiţie, prejudecăţi, imigranţi şamd. Parfumul şi încălţămintea impecabilă (oare când îşi aruncă italienii pantofii?) nu îi dăunează dar sunt absolut inutile.  Mi-am desfăcut sticla de bere din rucsac, luată mai ieftin de la un chioşc de kebab, mi-am rulat o ţigară cu tutunul deja cam vechi şi uscat şi m-am bâţâit gratis pe nişte scări istorice, printre urmaşii romanilor veniţi ‘’să vadă’’.  Micul meu moment de revanşă în care mi-am suflat rotocoalele deasupra fraierilor flecari.
Dimineaţa m-am reîntors în piaţă şi am regăsit-o înflorind de antichităţi.  Aceiaşi oameni scoşi din alte cutii noi, învârtindu-se prin târgul de duminică printre scrinuri vechi, argintărie, cărţi, tapiserii, statui africane, viniluri, postere alb-negru cu Mastroianni şi Monica Vitti. Italienii întorşi la vraja dolce vita într-o grande bellezza. O doamnă solemnă în cărucior, plină de ani şi de bijuterii, donne care se încăpăţânează să se îmbrace ragazze, bărbaţi frizaţi şi parfumaţi, fete cu bucle lejere, puştani şmecheri buni de afişe publicitare. Ordinea e restabilită iar eu redevin peticul care nu ştie exact cum să toarne cafeaua dintr-o minusculă carafă peste un spectaculos tiramisu în aşa fel încât să ajungă acolo unde trebuie. Irosesc primele picături care alunecă peste pulberea de cacao şi se împrăştie pe farfurie, pe urmă analizez situaţia, trag câteva mici brazde prin pudră şi irig delicatesa cu spor şi mulţumire.
Trebuie să te astepţi să te transformi într-un petic portocaliu de fiecare dată când treci de graniţele obişnuinţei. Coaja de banană a diferenţelor culturale. Asta îl aşteaptă şi pe italianul care dă nas în nas cu muzica indo-dub-punk, mândru de cârlionţii lui de pudel smotocit cu neglijenţă premeditată.
Mă întorc în Thailanda unde mănânc tăiţeii ca pe spaghetti şi uite că mă simt a naibii de în largul meu. Chestie de întâmpinare inimoasă, probabil.