Pe-un picior de plai prea ortodox pentru mine

M-am întors acasă de paşte pentru că s-a suprapus cu săptămâna liberă a anului nou buddhist. După un an jumate de absenţă a fost ceva care m-a zgândărit mult mai tare decât îmbrăcămintea tristă de vreme rece (ţările tropicale nu cunosc ridicolul nici unei nuanţe) şi noile umpluturi de covrigi (scumpiţi de la un leu la doi). Da, asta cred că ar fi putut fi madlena mea, covrigul fierbinte şi crocant al cărui miros răscoleşte maţele în timp ce corpul se zgribuleşte în culori sobre şi ghete ude.

În gară era un automat cu cărţi, ce fain, mi-am zis. Când m-am apropiat, cele mai multe erau religioase. Înăuntru la metrou, icoane de vânzare. Afară, o pancartă a pnţcd-ului: credinţă, lege, demnitate. Legea după credinţă şi demnitatea undeva în coada triadei. Acasă n-am încotro şi trebuie să mă uit la televizor lângă ai mei, că n-avem alt foc în jurul căruia să ne strângem. Îl văd pe Becali care iese din pârnaie ca să fie filmat la slujbă şi babe care îşi dau cu părerea că ar trebui graţiat că se căieşte tare, săracu'. Prezentarea vremii e transformată în intepretare biblică: ''se pare că dumnezeu şi-a întors faţa pentru o zi şi i-a încercat pe credincioşii care nu se pot duce la biserică din cauza inundaţiilor''. Cu apa de juma de metru prin curţi şi prin case, şi orătăniile înecate, asta părea să fie prima grijă. Secţia de poliţie unde am aşteptat să-mi primesc noul buletin declara pe un afiş că Hristos a înviat. Mă întâlnesc cu o fostă prietenă de liceu şi îi povestesc toate astea. Băiatul ei are oră de religie la şcoală şi se duce la spovedanie cu clasa. Are doi colegi ne-creştini care rămân de fiecare dată în curtea şcolii.

Dar de ce rămân cu gura căscată? Nu e ceva nou. Am în faţa ochilor tramvaiul galben burduşit în care lumea găseşte loc să dea de trei ori din coate făcându-şi cruce când trecem prin faţa unei biserici, un prieten cinic şi dezgheţat la minte care îşi scoate fesul cu ''săru-mâna, părinte'' în faţa unui popă bărbos-burtos, tribul de colege care întreabă în fiecare vineri ''e de post?'', aroganţa preoţilor care stau cu degetul  înfipt în sonerie de fiecare paşte şi crăciun ca să-ţi ia banii, întrebarea unui profesor universitar candidat la preşedinţie ''credeţi în dumnezeu, domnule preşedinte?'', numărul bisericilor care depăşeşte şcolile, toate astea existau deja când am plecat, atunci de ce simt că nu mai pot să respir?

O sută de ani de bungee jumping, de la monarhia cu regi germani la comunismul de tip rusesc, apoi Ceauşescu împuşcat de crăciun ca să netezească drumul spre noua republică ridicată pe un capitalism politic. Ce a rămas neschimbat în toată schizofrenia asta istorică? Cohorta de popi, postul, biserica şi să dea domnul. De ce atunci nu punem naibii degetul pe rana asta şi să zicem că de fapt asta e România. Religioasă, superstiţioasă, suficientă, supusă dar cârcotaşă, veşnic nostalgică şi nehotărâtă, incapabilă de extravaganţe şi juisare, preocupată să tot ''dea dovezi la lume'' şi la sfinţi.

N-am cum să fiu altfel decât insuportabil de subiectivă. Vreau să văd într-o bună zi oameni obosiţi de starea asta proteică, ba micul Paris, ba spectacole maoiste, ba micul Berlin, ba boieri, ba tovarăşi, ba oameni de afaceri, gata, neică. Mâncarea nu e rafinată dar e gustoasă şi consistentă, poziţia preferată rămâne cea a misionarului, nevasta e mai mult mamă decât iubită, bărbatul meştereşte, miştocăreşte şi preferă să mănânce acasă pe muşamaua din bucătărie, mioriţa nu e literatură, e tot un model mesianic ortodox scos din contextul său religios în primul efort cultural de modernizare, diversitatea (orişicare) e greu acceptată, dar nimic din toate astea nu e ridicol. Simţul ăsta accentuat al ridicolului vine şi el dintr-o veche obsesie, comparaţia cu alţii, cu vestul. Occidentul nu e ortodox şi n-are nevoie de nici o justificare. Oricum ne întâlnim cu ei numai în săli de concert, la filme, bref în arte, sport şi afaceri.

Poate că momentul de oboseală al României după toate mimetismele eşuate e chiar acum: ortodoxism de jur-împrejur, cât cuprinde. Din asta s-au născut cimitirul vesel, albastrul de Voroneţ, ouăle pictate, filmul premiat al lui Mungiu, culorile cernite, poate chiar şi covrigii. Cât e pace, e bine. Pot să iasă în continuare chestii extraordinare atunci când faci ceea ce ştii cel mai bine.
Asta încerc să fac şi eu, de asta o să mă mai ţin departe o vreme, cu tot dorul de oamenii mei, să vorbesc româneşte, de gusturi, locuri, anotimpuri şi celelalte.