Ce fel de nădragi poartă fericirea

Sunt aproape trei ani de când am aterizat în Thailanda şi azi parcă mi-e mai departe ca niciodată. Am trecut de la fascinaţie la enervare şi înapoi de multe ori; am încercat să învăţ limba asta pisicească şi n-am reuşit; am căutat să mă apropii de oameni şi foarte curând m-am învârtit în aceeaşi conversaţie limitată despre mâncare, vreme, ce-am făcut în weekendul trecut şi ce o sa fac în următorul. Muncesc şi trăiesc aici, într-o lume paralelă sau deseori chiar conflictuală cu a lor.

Am fost învăţată să mă deplasez prin viată harponând idei, am nevoie de scopuri pe care să le urmăresc ca Ahab. Îmi plac lucrurile bine făcute, întregi. O bună parte din conversaţia între farangi e dată de lamentări vizavi de thai, presarată cu exemple anecdotice.

Unde e punctul de fisură? Păi să zicem că dai câteva perechi de pantaloni la scurtat şi se întorc TOATE cu cracii inegali.

Nu la modul clovnesc, dar vizibil pentru ochiul educat să compare.
Cusătoreasa care ţi i-a făcut între două momente de yoga, nu pricepe de ce te-ai supărat. Adică sunt un pic inegali dar numai un pic.
Tu ştii că lucrul poate fi făcut impecabil şi atunci de ce să nu fie.
Ea ştie că diferenţa asta de un centimetru nu contează.
Tu când meditezi eşti obişnuit să aprofundezi o idee.
Ea când meditează se goleşte de gânduri.

Poţi să ajungi şi tu să-ţi spui că până la urmă că în ecuaţia uriaşă a vieţii, cracii inegali nu contează. Dar exemplele continuă: dentistul îţi face lucrarea proastă şi e liniştit că o să te obişnuieşti cu ea aşa, coafeza te convinge că portocaliul e cea mai blond-gri nuanţă care poate ieşi, stâlpii de susţinere din staţiile de metrou se nimeresc chiar în dreptul uşilor, apartamentele din ce în ce mai scumpe au nişte hibe de concepţie şi construcţie incredibile şi tot aşa.

Depăşind lumea lucrurilor, ajungem la viaţa oamenilor care nici ea nu contează prea tare, pentru că după o viaţă vine alta, poate de pisică sau de găină.  

Aici eu sunt cea condiţionată şi trebuie să învăţ să mă strecor printr-o reţea de erori nefamiliare de tot soiul; nu am nici o punte afectivă care ar putea apropia cele două lumi şi domoli frustrarea celorlalte nepotriviri, nici o relaţie-ancoră în nebunia asta extraordinară care e viaţa în Bangkok.

Partea plină a paharului? În cei doi ani jumate probabil am zâmbit sau am râs mai mult decât în toţi ceilalţi.

My kid, my best selfie

Asta e cea mai bună ocazie să-mi sictiresc prietenii cu copii, fascinaţi de propriile progenituri, generaţia embrionilor monitorizaţi, a puştilor crescuţi ştiinţific, isteţi, imaginativi, talentaţi, intuitivi, optimizaţi. Chiar aşa şi sunt. Misiunea lor e pe  măsură: pe de o parte trebuie să recupereze frustrările părinţilor, să le repare trecutul şi să le justifice existenţa,  pe de alta să schimbe cursul sumbru al lumii. Controlaţi la cel mai mic semn de febră, sensibili, alergici, bolnăvicioşi. Mici soldaţi înscrişi la antrenamente şi pregătiri, cu program de preşedinţi de stat, îndopaţi cu vitamine şi cunoştinţe, luaţi la şlefuit înainte de a şti să folosească furculiţa şi cuţitul, spectatori care privesc la viaţa de afară prin geamuri de maşini, solitari în faţa calculatoarelor, izolaţi în casele frumoase luate de părinţi pe credit şi mobilate de la Ikea, unde-i cald, sigur şi bine. Nume atent şi îndelung căutate care se bucură de părinţii obosiţi numai în weekenduri şi concedii, filmaţi şi pozaţi ca să ajungă în fişiere şi pe birouri, să umple golurile unor vieţi din cifre, obiective şi citate motivaţionale.

La cealaltă extremă au apărut comunităţile cosmopolite de familii care au decis să se ascundă în câte un loc rămas ‘’verde’’, un fel de triburi de minţi hiper-competente, foşti over-achievers de pretutindeni recuperându-şi libertatea, privindu-şi împăcaţi puii bronzaţi, îmbătaţi cu aer curat şi hrăniţi cu fructe culese din copac. Pe de o parte pui de Tarzan, pe de alta campioni înregimentaţi. Între ei, majoritatea. Cei care nu sunt nici miracol, nici cea mai frumoasă realizare, ci guri de hrănit care îşi primesc porţia de experienţă din zbaterea numită supravieţuire.   

Probabil am ajuns la subiectul ăsta pentru că locuiesc într-un oraş cu 10 milioane de locuitori şi pentru că mă exasperează gândul că văd mulţimi în loc de oameni. În 50 de ani lumea noastră a ajuns de la 3 bilioane, la 7. Nici măcar nu reuşesc să cuprind numărul ăsta, bilion, sună la fel de abstract ca sfântul duh. Niciodată n-am avut în jur atâţia munţi de gunoi, bani virtuali şi arme. Asta e zestrea lăsată micilor selfies şi pun pariu că viaţa lor n-o să aibă nimic de-a face cu ceea ce ne putem imagina noi. Vedem în 20-30 de ani cine o să fie câştigătorii.

I-Kalash

2015 a început cu Kalashnikov drept cap de afiş. Înainte de numele celor care au murit la Charlie Hebdo sau al celor care au apăsat pe trăgaci, mi s-a înfipt în minte numele armei. E singura pe care pot s-o recunosc, i-am învăţat curbura mânerului din filme şi realitate, când întâmplător am văzut-o pe umărul unor militari din Liban, Thailanda sau Vietnam.

Mă duc pe site-ul concernului Kalashnikov care bineînţeles că are o Misiune, ca toate firmele respectabile din zilele noastre.

Obiective comerciale, bullet şi de la capăt:

• Să devină o companie esenţială pentru economia Federaţiei Ruse şi să crească vânzările brute de patru ori până în 2020.

• Să-şi consolideze poziţia de lider mondial în dezvoltarea şi producerea de sisteme de arme mici militare şi civile şi să-şi crescă veniturile de peste 3 ori până în 2020. 

• Să devină una dintre cele mai mari companii din Federația Rusă la producția de proiectile și rachete dirijate, (...), cu cresterea cifrei de afaceri de 10 ori până în 2020.

Piaţa de desfacere?

Ţări din fosta URSS şi ţări răvăşite de război civil, guerilla, grupări paramilitare, trafic de droguri, extremism religios:

• Azerbaijan, Armenia, Belarus, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Serbia, Slovakia, Tajikistan, Turkmenistan, Turkey, Uzbekistan;

• Bolivia, Brazil, Venezuela, Cuba, Mexico, Nicaragua, Peru, Uruguay, Ecuador;

• Afghanistan, Bangladesh, Brunei, Viet Nam, India, Indonesia, Iraq, Iran, Malaysia, Nepal, Thailand, the Philippines, Sri Lanka;

• Algeria, Angola, Bahrain, Botswana, Egypt, Jordan, Yemen, Kenya, Kuwait, Lebanon, Morocco, Nigeria, U.A.E., Saudi Arabia, Syria, Uganda, Southern Sudan.

Dau pe gât repede un pahar cu apă şi click mai departe la angajaţii de frunte aşezaţi odihnitor pe un fundal cu luminiţe sărbătoreşti. Câteva femei (să nu spună nimeni că nu există egalitate), mai bine sau mai prost coafate. Bărbaţi: chelii, burţi, ochelari, priviri reci sau calde, aparenţe dezinvolte, sictirite, reţinute sau intimidante, ba văd chiar şi un ghiduş , un poznaş cu zâmbet de pitic de grădină, Dmitry Tarasov, care poartă pe umeri responsabilitatea de ‘Weapons Production Director’. Oameni. Bani.

Ce este Kalashnikov?

Cel mai cunoscut produs al companiei şi cea mai ‘’bună’’ armă de foc a secolului 20 (best firearm), zice site-ul.

Iar recentul re-branding  petrecut la Moscova, îi aşează porumbei albi pe ţeavă: Kalashnikov- promovează pacea şi calmul. Sergei Chemezov, acţionar majoritar, declară că speră ca noul brand să devină la fel de popular în lume ca Apple.

Cu Apple într-o mână şi Kalaşul în cealaltă, pacifiştii noului secol o să-şi poată posta selfie-urile şi imaginile proaspete ale ciuruiţilor drept trofee de război.

Ah, am furat imaginea de mai sus de la o postare teribilistă pe deviantart care anunţă noul cool.

Să vezi de-acuma sloganuri.

Kalashhhhhhhhh! Makes the world quiet.