Asta e cea mai
bună ocazie să-mi sictiresc prietenii cu copii, fascinaţi de propriile
progenituri, generaţia embrionilor monitorizaţi, a puştilor crescuţi
ştiinţific, isteţi, imaginativi, talentaţi, intuitivi, optimizaţi. Chiar aşa şi
sunt. Misiunea lor e pe măsură: pe de o
parte trebuie să recupereze frustrările părinţilor, să le repare trecutul şi să
le justifice existenţa, pe de alta să
schimbe cursul sumbru al lumii. Controlaţi la cel mai mic semn de febră, sensibili,
alergici, bolnăvicioşi. Mici soldaţi înscrişi la antrenamente şi pregătiri, cu
program de preşedinţi de stat, îndopaţi cu vitamine şi cunoştinţe, luaţi la
şlefuit înainte de a şti să folosească furculiţa şi cuţitul, spectatori care
privesc la viaţa de afară prin geamuri de maşini, solitari în faţa
calculatoarelor, izolaţi în casele frumoase luate de părinţi pe credit şi
mobilate de la Ikea, unde-i cald, sigur şi bine. Nume atent şi îndelung căutate
care se bucură de părinţii obosiţi numai în weekenduri şi concedii, filmaţi şi
pozaţi ca să ajungă în fişiere şi pe birouri, să umple golurile unor vieţi din cifre, obiective şi citate motivaţionale.
La cealaltă
extremă au apărut comunităţile cosmopolite de familii care au decis să se
ascundă în câte un loc rămas ‘’verde’’, un fel de triburi de minţi
hiper-competente, foşti over-achievers de pretutindeni recuperându-şi
libertatea, privindu-şi împăcaţi puii bronzaţi, îmbătaţi cu aer curat şi
hrăniţi cu fructe culese din copac. Pe de o parte pui de Tarzan, pe de alta campioni înregimentaţi. Între ei, majoritatea. Cei care nu sunt nici miracol,
nici cea mai frumoasă realizare, ci guri de hrănit care îşi primesc porţia de experienţă din zbaterea numită supravieţuire.
Probabil am ajuns
la subiectul ăsta pentru că locuiesc într-un oraş cu 10 milioane de locuitori
şi pentru că mă exasperează gândul că văd mulţimi în loc de oameni.
În 50 de ani lumea noastră a ajuns de la 3 bilioane, la 7. Nici măcar nu
reuşesc să cuprind numărul ăsta, bilion, sună la fel de abstract ca sfântul
duh. Niciodată n-am avut în jur atâţia munţi de gunoi, bani virtuali şi arme. Asta e zestrea
lăsată micilor selfies şi pun pariu că viaţa lor n-o să aibă nimic de-a face cu
ceea ce ne putem imagina noi. Vedem în 20-30 de ani cine o să fie câştigătorii.
