Am fost învăţată să mă
deplasez prin viată harponând idei, am nevoie de scopuri pe care să le urmăresc
ca Ahab. Îmi plac lucrurile bine făcute, întregi. O bună parte din conversaţia
între farangi e dată de lamentări vizavi de thai, presarată cu exemple
anecdotice.
Unde e punctul de fisură?
Păi să zicem că dai câteva perechi de pantaloni la scurtat şi se întorc TOATE
cu cracii inegali.
Nu la modul clovnesc, dar
vizibil pentru ochiul educat să compare. Cusătoreasa care ţi i-a făcut între două momente de yoga, nu pricepe de ce te-ai supărat. Adică sunt un pic inegali dar numai un pic.
Tu ştii că lucrul poate fi făcut impecabil şi atunci de ce să nu fie.
Ea ştie că diferenţa asta de un centimetru nu contează.
Tu când meditezi eşti obişnuit să aprofundezi o idee.
Ea când meditează se goleşte de gânduri.
Poţi să ajungi şi tu să-ţi
spui că până la urmă că în ecuaţia uriaşă a vieţii, cracii inegali nu contează.
Dar exemplele continuă: dentistul îţi face lucrarea proastă şi e liniştit că o
să te obişnuieşti cu ea aşa, coafeza te convinge că portocaliul e cea mai blond-gri
nuanţă care poate ieşi, stâlpii de susţinere din staţiile de metrou se nimeresc
chiar în dreptul uşilor, apartamentele din ce în ce mai scumpe au nişte hibe de
concepţie şi construcţie incredibile şi tot aşa.
Depăşind lumea lucrurilor,
ajungem la viaţa oamenilor care nici ea nu contează prea tare, pentru că după o
viaţă vine alta, poate de pisică sau de găină.
Aici eu sunt cea condiţionată
şi trebuie să învăţ să mă strecor printr-o reţea de erori nefamiliare de tot
soiul; nu am nici o punte afectivă care ar putea apropia cele două lumi şi domoli
frustrarea celorlalte nepotriviri, nici o relaţie-ancoră în nebunia asta
extraordinară care e viaţa în Bangkok.
Partea plină a paharului? În
cei doi ani jumate probabil am zâmbit sau am râs mai mult decât în toţi
ceilalţi.
