Bursa de cuvinte

În firma unde lucrez am de vreun an un du-te-vino de şefi şi consultanţi care au grijă să-şi marcheze teritoriul de autoritate cu sclipiciul propriului jargon englezesc corporatist. La câteva zile de la aterizare,  the new big boss s-a înfăptuit ca din senin lângă biroul meu să mă întrebe dacă eu mă ocup de... şi a dat drumul la un şuvoi de acronime. Am clipit de câteva ori, nimerită drept în aripă: ăăă, sorry? Omul care îmi aminteşte de moaca lui Gru din Despicable Me s-a îndurat şi le-a desfăcut în cuvinte în aşa fel încât să pricep. RFP for TCM este request for proposal for travel corporate management. Ceri lista de servicii de voiaj şi preţurile, cum ar veni. Consultanţii nu mai vin în echipe, ci în V-formation, ca păsările călătoare. They don’t look into details, they granulate.  Baştanii care stau mai mult prin aeroporturi şi avioane sunt road-warriors. Când în sfârşit apar, stau veşnic în meetinguri sau cu mobilul la ureche. Toate estimările se termină în –ish, chiar şi lunile. In jur de luna Decembrie devine Decemberish. Vorbim de kick-offs când începem proiecte şi tot aşa. Sedinţele sunt cea mai fertilă pepinieră de cuvinte din astea mutante care se lipesc de birouri ca un clei proaspăt.  

Doctorul a rămas tot doctor, la fel profesorul, actorul, notarul, dar în finanţe, comerţ, industrie, toate domeniile care bâzâie pe mormane de bani, funcţionarii se umflă ca nişte băşici în manageri de toate felurile până ajung la VP, SVP, CFO, CIO şi cel mai baban dintre toate, CEO. Titlurile au devenit o falsă formă de recompensare şi suntem în plină inflaţie. Cei cu care nu prea ştii ce să faci, îi pui Business Intelligence Analysts, Continuous Improvement Manager, Special Projects Advisor. Dacă nu mai ai nici o teamă de ridicol, ajungi la Ninja Accountant sau la Member Happiness Manager(https://www.decathloncreation.com/blog/job-offer-member-happiness-manager). Baza piramidei continuă să robotească pe mai nimic. Vârful e discursiv, carismatic, relaţionist. Diferenţa de remunerare dintre cele două devine insuportabilă. In US, remunerarea unui CEO a crescut cu 937% din 1978, în timp ce salariul unui muncitor doar cu 10% (http://www.huffingtonpost.com/2014/06/12/ceo-pay-report_n_5484622.html). 

M-am bucurat teribil când am scăpat de comunism şi m-am aruncat entuziasmată în capitalismul juvenil din România. Câţiva ani într-o firmă mică, cu oameni migraţi de la stat la privat după un şef încă suficient de entuziasmat la rândul lui cât să fie generos şi deschis la minte (şedinţe puţine şi la obiect, program flexibil, bonus pe măsura cifrei de afaceri). Dar după 5 ani m-am plictisit şi mi-am zis, ia, hai şi eu la o multi-naţională, că toată lumea vorbea de ele. La prima şedinţă mi s-au încleştat fălcile. S-au aplaudat depăşirea indicatorilor de performanţă, echipele, valorile firmei. Mi-am amintit de depăşirea planurilor cu 150% la grâu şi porumb, de rezultatele bune şi foarte bune, de colectivele muncitoare şi de neprecupeţirea nici unui efort. Aceeaşi Mărie, cu pălărie de brand. Salariul avea legătură cam tot cu talentul politic şi capacitatea de compromis şi relaţionare. În fiecare an creştea cifra de afaceri dar niciodată nu erau bani pentru mărirea salariilor pulimii cu fundul tocit, ochii înroşiţi şi umărul anchilozat de la mouse. Mi s-a cam aplecat şi de capitalism când l-am găsit în cumetrie cu propaganda, ipocrizia şi nivelarea pe care le ştiam aşa de bine de dinainte. M-am născut şi am învăţat într-un sistem de mitologizare naţională şi profesez într-unul de mitologizare corporatistă.

Ce a mai rămas? Mulţi îi spun freelance. E zona câteodată gri a celor curajoşi care şi-au creat singuri jobul. Ei ar putea recompleta clasa de mijloc fără să aibă nevoie de citate motivaţionale de pe linkedin, şedinţe inutile şi sarcini imbecile care să le justifice salariul.
Hai că poate prind(em) curaj din ce în ce mai mulţi şi ne întoarcem un pic la treburi concrete. La făcut brânză, săpun sau ciocolată, ca să mai punem şi altceva prin sacoşe decât Danone, Palmolive, Mars şi aşa mai departe, le ştim cu toţii. La mobilă, haine şi pantofi făcute pe măsură. La business-uri mici, de calitate. Concurenţă, piaţă liberă? Au fost odată, azi putem număra brandurile pe degete. Toate produc în aceleaşi fabrici. Profitul se adună la distribuitori, nu la producători. Ne învârtim într-o piaţă globală oligopolistă pe care trebuie s-o scuturăm de să-i meargă fulgii, fără să mai amestecăm ideologii politice gen stânga/dreapta ca pretext.