Am obosit
...de zile care
se învârtesc ca nişte electroni leşinaţi numai în jurul ’jobului’
...de aflatu-n treabă şi
munca fără plăcere
...de bârfe care se transformă în joculeţe
politice şi alianţe slinoase
...să umblu cu legitimaţia
la gât ca un ierbivor domesticit
...să văd cămăşi
albastre cu pătrăţele
...să-mi înţepenesc
încheieturile corpului în spaţii standardizate, neprietenoase şi incomode
...să ascult un jargon
penibil plin de acronime, discursuri duble şi voci sigure care nu spun nimic
...să fac lucruri
simultan ...să adaug procente de creştere
...să-mi surprind creierul sărind momentele prezente de-acasă ca să regurgiteze emailuri şi discuţii inutile de birou
...să iau
paracetamol, panadol sau nurofen pentru dureri de cap
...să zâmbesc
când nu-mi vine
Sâmbetele sunt
letargice şi recuperatoare, duminica începe cu chef şi un soi de normalitate
înlocuită prea rapid de gustul amar al anticipării noii săptămâni, luni am încă
bateriile încărcate şi îmi permit să fiu un pic mai curajoasă,
marţi-miecuri-joi se amestecă într-un pilaf de stres, oboseală şi lehamite,
vineri încep să mă decompresez dar n-o mai fac lată, am învăţat (târziu) să-mi
dozez resursele ca alergătorii de cursă lungă. Vacanţele (nu sărbătorile) îmi sunt
singurele repere din calendar, semnificative doar în funcţie de durată. Cu cât
mă ţin mai departe de job, cu atât devin mai revelatoare, iar revenirile dureroase
ca după o permisie de război. Jobul de azi până la urmă asta e, o stare de încorporare.
Cinci zile de milităreală şi asalt, de victorii, înfrângeri, politică, ţinte şi
obiective. Deţin doar serile, nopţile şi weekendurile – adică tot ce e „sfârşit
de”, resturile de timp. Săptămâna de lucru e
un timp nememorabil care se scurge pe drena unei companii americane din bâjbâielile
căreia nu înţeleg mai nimic. Lunile şi anii puşi cap la cap arată ca un şvaiter.
Mulţi dintre noi
suntem mercenari din ăştia, clean-look, cu uniforme "office" şi joburi abstracte, mai prost sau mai bine
plătiţi, care-şi cârpesc găurile cu titluri gonflate, supra-consum, citate
motivaţionale şi exhibiţionisme pe reţele sociale. De ziua mea mi-am făcut un
alt fel de cadou: demisia. Nu ca pe o soluţie în sine, ci mai mult ca pe un prietenos şut în fund care să mă facă să-mi reconsider opţiunile. 