Ce îmi aduce mie
călătoritul?
O altă condiţie a minţii şi
a corpului. Simplul fapt de a fi într-un mijloc de transport care mă duce undeva, îmi creează o bulă de suspensie de la toate îndatoririle sociale impuse de faptul opus, de a locui undeva. A mă mişca către o destinaţie devine un fapt suficient în sine şi o permanentă dezlegare. Părăsesc o cameră de hotel pentru alta, un traseu pentru altul, un grup pentru altul.
De câte ori stau mai mult timp într-un loc, apar legături cu oamenii din jur, cu munca, cu timpul. Sunt rădăcini care cresc, sentimente, obişnuiţe şi tabieturi care mă iau uşor-uşor în stăpânire, nu pot să le grăbesc, nu pot să le opresc. Vreau să petrec timp cu oamenii care îmi plac, aşa că ajungem să ne împrietenim; am nevoie de rutină ca să-mi pot duce la capăt o zi de muncă, deci îmi construiesc cadenţe şi practici recurente; lucrez cu alte echipe, aşa că trebuie să livrez un soi de tipar profesional recognoscibil, credibil şi confortabil pentru cei din jur; am preferiţe, deci consum timpul în funcţie de ele. Dar statul locului îmi dezvoltă temeri mai mari decât hoinăritul, deci o dorinţă mai mare de control. Între toţi cei de ”trebuie să...’’ şi ”să am grijă la...” nu mai rămâne prea mult loc de noutate. Mă trezesc că mi-au crescut prea multe cordoane ombilicale. Şi atunci ţac!, provoc tăierea, dezlegarea. Demisia, mutarea, schimbarea, plecarea.
Mintea mi se trezeşte, sunt mult mai atentă şi prezentă, am idei şi inspiraţie, învăţ, deci timpul pare că se dilată. Zilele sunt lungi şi prea puţin asemănătoare. Simt mai intens, mă emoţionez mai des. Corpul îşi forţează limitele şi devine mai puternic. Călătoritul îşi ia masca himerică a libertăţii, deşi sunt mai condiţionată şi expusă hazardului când ajung în habitatul altora pe care nici măcar nu-l cunosc. Senzaţia asta de imponderabilitate (absolvirea obligaţiilor sociale, profesionale, administrative) după tăierea cordoanelor ombilicale, incredibil de egoistă şi de plăcută, e un drog teribil. Condiţia străinului e una privilegiată: călătorul e un exotic acceptat, tolerat, iertat, ajutat chiar dacă nu joacă după regulile locului.
Fiecare întoarcere dintr-o vacanţă mai lungă e un soi de agonie pe măsură, am nevoie de cel puţin o saptămână ca să-mi reobişnuiesc corpul în poziţia de ”stat la birou”. Mă dor spatele, gâtul şi încheieturile mâinilor, îmi vine să arunc scaunul, masa şi laptopul pe fereastră. Treptat corpul mi se re-cocoşează şi mâinile mi se dau din nou după tastatură. Reprizele de nomadism au devenit un soi de primenire necesară, ca a unei perechi de izmene luate de ape. Nu fac curăţenie de primăvară sau de toamnă, că nu cred în ele şi nici nu prea mai am multe lucruri de când mă tot mut dintr-un loc în altul dar periodic mă apucă dorul de ducă şi ăsta e propriul meu ciclu de împrospătare, înnoire şi marcare a timpului.
De 10 zile am pornit iar pe
drum cu gândul s-o ţinem aşa vreo 4 luni prin Asia. Am început cu Sapa, Vietnam
şi acum am ajuns în Negombo, Sri Lanka. Cel mai greu e deocamdată cu dormitul,
fiecare loc vine cu hibele lui de confort şi curăţenie, zgomote, mirosuri. Partea
faină e că deja nu mă mai interesează în ce zi a săptămânii suntem. Luni e la
fel de bun şi frumos ca vineri sau duminică. Mi-am răscumpărat graţierea asta
temporară cu economii făcute timp de 4 ani dintr-un job bine plătit care m-a
stors ca pe o lămâie. Gladiatorii moderni nu mai poartă lupte în arenă, ci în
faţa calculatoarelor şi cu telefonul la ureche.
