Maestrul şi margaretele

Suntem în România de 6 luni, tot gonind ca o maşină de pompieri de la o urgenţă la alta, mereu depăşite de brutalitatea şi complexitatea evenimentelor sau de neprevăzut. Prinse într-un provizorat destul de lung, cu catrafusele în spate, maşina ne-a devenit cochilie şi am trecut cu ea prin trei anotimpuri. Puţine ne-au încărcat bateriile: prieteniile vechi, culorile munţilor pe care i-am tot traversat şi piesele de teatru văzute în Sibiu şi Bucureşti.
Poate pare puţin credibil că teatrul e unul din argumentele de pe lista mea destul de săracă pro-România. L-am descoperit în adolescenţă, la Teatru Bacovia din Bacău, şi l-am căutat imediat cum am ajuns în Bucureşti. Încă nu terminasem examenele de admitere şi mă uitam deja la programul teatrului Nottara descoperit în prima mea plimbare pe Magheru. Un an mai târziu când am intrat în sfârşit la facultate, mă întorceam la căminul sordid de lângă gară pe o vreme mizerabilă exact ca cea de acum, un întuneric umed şi friguros, aeriană de emoţii care puteau dura zile întregi. Spectator la teatru: simpla vedere a scenei îmi gâdilă gândurile, mă trage în starea de graţie care e visarea cu ochii deschişi.

Ce bine că teatrul încă umple sălile.
Cinematografia şi-a găsit gustul amărui al realismului care prinde bine la festivalurile de film şi la care nu pare să renunţe uşor. De ani buni filmele româneşti sunt intense, bine făcute, pline de cruzimi şi drame premiate. Comediile nu prea mai reuşesc dincolo de tuşele groase.
Teatrul românesc a rămas singurul limbaj care reuşeşte să comunice cu un public atât de larg, care îi face pe oameni să râdă din toată inima, arta care se întâmplă semnificativ şi în alte oraşe decât capitala şi care are o continuitate valorică de-a lungul generaţiilor, de la seniori la juniori, singura care se exprimă matur, plin, cu un spectru larg de genuri şi o incredibilă diversitate stilistică. Dar teatrul e atât de volatil... O piesă trăieşte doar atât cât actorii se află sub lumina reflectoarelor.
Muzica românească nu prea trece mai departe de vecini, bulgarii, sârbii, moldovenii. Artele plastice pleacă spre vest, unde există piaţă. De literatură nu vreau să zic multe. Am câţiva autori care îmi sunt dragi, dar nu pot să văd prin ceaţa editorială ce şi câte traduceri se vând cu adevărat. Din puţinul pe care îl ştiu, cei cunoscuţi afară au publicat direct în limba ţării unde au emigrat, nu au trecut prin politica complicată a editurilor româneşti.
Mi-a scăpat ceva? Dansul nu prea există, Răzvan Mazilu a fost un fenomen excepţional precum cometa Halley.
Şi aşa ne întoarcem la teatru care din păcate nu are o natură uşor exportabilă, iar o societate care nu exportă valoare, nu contează.

Mă dor încheieturile de nu ştiu cum să mai stau, mi-e frig mai tot timpul, de când am revenit nu-mi găsesc locul, liniştea, inspiraţia, dar toate grijile dispar când apare o POVESTE bine spusă care poate transcende realitatea ţepoasă. Să ajungi absorbit într-o altă poveste, chiar şi pentru scurt timp, care să te facă s-o uiţi pe a ta... Ce uşurare să nu-ţi mai regurgitezi propriile istorii în care eşti grozav şi ai mereu dreptate. Obsesia eului e un sport naţional şi în România, asta e marca secolului selfie, ce să-i faci. Numai că spre deosebire de alte ţări mai vestice sau asiatice, la noi nu vine dintr-o gonflată încredere în sine sau dintr-o ignoranţă aproape inocentă, ci bolboroseşte cel mai adesea pe tot soiul de complexe de inferioritate, temeri, inerţii, fatalism, agresivitate.

Teatrul mă ajută să relativizez şi să las în urmă balastul lucrurilor mărunte şi plictiseala întâmplărilor mediocre. Îmi dă vitalitatea de care am nevoie ca să mă ridic de jos şi să mă bucur de viaţă. Mă inspiră şi mă reîmpacă cu lumea. Mă vrăjeşte ca pe copii şi mă încălzeşte, mă salvează de fiecare dată.
Să ne întâlnim cât mai mulţi în sală, să ne luăm zborul coloraţi şi uşori măcar de la uşa teatrului până acasă, sub plăpumi.