Cum n-am crezut în boicot și ce bine îmi pare că n-am avut dreptate!

M-au apucat dracii când i-am auzit pe mulți cu boicotul referendumului, pentru că m-am bazat pe următoarele argumente:

Referendumul trece cu 6 milioane la vot. În mediul rural sunt vreo 9 milioane. O bună parte din urbanii României tot săteni au rămas. Avem ortodocși zeloși, homofobi și needucați pe toate drumurile. Deja au semnat mai mulți pentru familia tradițională decât împotriva penalilor. Plus toate sondajele care arătau prezența la vot peste 30%.

Concluzia: să vezi ce-o să defuleze cetățenii în cele două zile de referendum, că tot am avut așa un an de rahat în politică. N-am reușit să blocăm mai nimic din toate măgăriile majorității parlamentare, da’ să vezi ce săpuneală cu miros de tămâie o să primim toți ăștia ”altfel”.

Planul: stau cu ochii pe prezența la vot până se apropie de pragul de validare, sar în adidași, ajung în câteva minute pe Calea Poplăcii la secția de votare, să apuc și eu măcar să zic NU. 

Realitatea: duminică am avut o bună prietenă în vizită și am tras-o cu pălinca, aperitivele și monitorizarea rezultatelor până pe la 6 jumate, când mi-a fost clar că s-a încheiat meciul. Am scos frumos vinul și friptura și ne-am cuibărit confortabil în jurul lor.

N-o să știm de ce n-a ieșit lumea la vot, dacă e din cauza întrebării atât de prost formulate, de lene, din dezinteres, din convingere, contează prea puțin până la urmă, pentru că în sfârșit avem și noi o victorie pe anul ăsta, cea a bunului simț. E încurajator că nu sunt decât 3.5 milioane care au votat DA.

Nu mă îmbăt cu apă rece cum că s-ar fi organizat societatea civilă atât de bine, de uite ce le-am tras-o intoleranților. Până la urmă a fost un pariu foarte riscant pe care s-a întâmplat să nu-l pierdem.

Tare mișto o zice Selma Iusuf pe fb:

Românio, bre. Greu de trăit cu tine, greu de trăit fără tine. Îmi vine să te înjur tandru, ca o declarație de dragoste, cum făcea Moromete cu nevastă-sa: Fă, dosădito! Reușiși, fă.

Bre, vorba asta ar trebui să facă istorie.  

După 1984, anul Douăzeci-Douăzeci

S-au strâns 3.000.000 de semnături împotriva recunoașterii cuplurilor homosexuale (ăsta e scopul, nu apărarea „familiei tradiționale” care e bine sănătoasă și are toate drepturile intacte), dar ne căznim să strângem 500.000 de semnături împotriva penalilor cu funcții politice. Adică pe mulți îi convinge biserica sau îi freacă grija de viața altora, dar pe puțini îi interesează ca societatea să înceapă în sfârșit să funcționeze „pe curat”.

Fără penali
De ce e așa de greu, bre, să strângem 500.000 de semnături?!
E vechea frică să nu dai în PCR-ul vopsit în FSN și refățuit în PSD, că te mușcă, sau e opțiunea majorității pentru șpagă și hoție ca modus vivendi?
De un an de zile de când m-am întors în țară sunt jumulită la fiecare colț de instituție publică sau privată.

Pile-Cunoștințe-Relații era modul de funcționare a societății pe vremea lui Ceaușescu și mulți s-au întors la el. Partidul (Statul) lua pielea de pe oameni, iar oamenii furau de la Partid (Stat, Fabrici) prin toate căile posibile și făceau troc prin rețeaua de cunoștințe.
Mișcările din 1989 de la Timișoara au început în jurul unui pastor reformat, László Tőkés, căruia i s-a alăturat un pastor baptist, Petru Dugulescu, ambii sprijiniți de comunitățile lor. Acele premize pentru o revoluție au fost confiscate și folosite ca să legitimeze FSN-ul lui Iliescu. Repede și sigur, adevărații anti-comuniști au fost dați deoparte.
Dacă am fi avut o Revoluție împotriva comunismului, cum se susține, n-am mai avea astăzi atâția nostalgici de toate vârstele. Puțini au înțeles, și atunci, care sunt mizele și pentru ce se află de fapt în stradă. Au fost peste 1000 de morți. Nu știm câți dintre ei au murit eroic, dar prea mulți au murit din cauza prostiei, manipulării sau dezinformării. Absurdul unor povești bate cel mai negru umor: 

La Brăila au murit 42 de persoane în timpul Revoluţiei. A fost unul dintre oraşele cel mai grav lovite de isterie. Soldatul Constantin Munteanu a murit în seara de 27 decembrie 1989. Decesul lui pare desprins dintr-un film de Emir Kusturica. Munteanu făcea parte din Unitatea Militară 01481. Se afla în cazarmă în seara cu pricina şi asculta muzica pornită din acordeonul unui camarad. În încăpere a intrat şi soldatul Ionel Bocăneţ, care, auzind muzica, a început să danseze. Bocăneţ dansa cu mitraliera în mână. Şi cum sălta din armă şi pocnea din degete, a tras un foc din greşeală. L-a nimerit pe Constantin Munteanu, care a decedat în drum spre spital.

Duţu Ivanciu, pensionar, a fost împuşcat pe stradă de un militar de la UM 01294. Ivanciu a încercat de mai multe ori să-şi aprindă o ţigară. Chibriturile fiind proaste, el a scăpărat de mai multe ori. Pentru că afară era întuneric, militarul a crezut că e foc la gura ţevii.

Bizar a murit şi civilul Scarlat Gîrbă. În ziua de 24 decembrie, el a condus o grupă de militari pe terasa blocului în care locuia, pentru a verifica dacă e vreun terorist pe acoperiş. După control, omul a rămas ultimul, pentru că ştia cum se închide trapa de la ieşirea pe bloc. În timp ce închidea trapa, militarii l-au împuşcat, fiindcă au uitat că luaseră şi un civil cu ei. Au crezut că e teroristul pe care-l căutau.
(sursa: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/adevarul-dureros-al-revolutiei-sute-de-morti-din-prostie.)

Cine mai recunoaște partea asta de Românie de o prostie cumplită?

În prima parte a anului 1990, Punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara(1) a fost respins cu pulanele jandarmilor și bâtele minerilor, iar FSN-ul s-a instalat confortabil la putere și a început să puiască hoțiile privatizărilor și primele escrocherii financiare.
Încă nu am avut nici un proces al comunismului, nici măcar al lui Iliescu.
După 28 de ani am ajuns să tragem de 100.000 de oameni din 14 județe ca să obținem minimul de semnături pentru un parlament/ guvern/ președinție mai curate.


Familia tradițională
Până la urmă care e "familia tradițională"? Cea cu femeia la cratiță și cu bărbatul la volan? Cea cu bărbatul alcoolic și femeia ciuca bătăilor?

Oare pe câți îi trece un fior rece la gândul că BOR are atâta putere politică, de strânge 3 milioane de semnături cât ai bate din palme?

Să zicem că apare un nou partid, Partidul Ortodox Român, cu o platformă „tradițională”, sprijinit de BOR și finanțat de toți drept-credincioșii care fac scurtcircuit la mâna dreaptă de câte ori văd o biserică. POR se prezintă la alegerile parlamentare din 2020 și obține o majoritate halucinantă, ca Iliescu la primele alegeri.
Să mai zicem că Dan Puric e cel mai potrivit șef de guvern patriot și că funcția de Președinte e abolită. Un popă bărbos și burtos, gen Ali Khamenei, devine Liderul Spiritual al României într-o teocrație ortodoxă. Se dă poporului cruciulițe gratis și religie cu polonicul. Femeile trebuie să poarte fustă și batic. Bărbații conduc treburile țării. Umplem pușcăriile cu cei necredincioși și netradiționali. Anul Douăzeci-Douăzeci devine un nou punct zero pentru România. Viorica Dăncilă se îmbracă ca pentru vizita la Vatican și devine Mama Noastră. Toți trebuie să mergem la biserică și să pupăm poala popii.

N-am fi nici primii, nici nu suntem așa departe. Watch-out, Islam, here we come! Na, mai salvăm o dată biata Europă de invaziile barbare.



1(...) propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la sta­bilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesa­ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in­terzică foştilor activişti comunişti, candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism.(...)

Cum a devenit Sibiul mișto pentru zece zile: FITS 2018

Topul meu de preferințe după un criteriu simplu: încărcătura de emoții și gânduri, la sfârșitul spectacolului.

1. Din jale se întrupează Electra ( Norvegia, teatru, Eugene O’Neill)

https://www.detnorsketeatret.no/framsyningar/sorga-kler-elektra/

Tragedia unei familii americane, regizată în discretă vecinătate cu muzica  și cu filmul/fotografia: piese rock, jazz, pop orchestrate live de trei muzicieni și interpretate cu voci incredibile de către actori, prim-planuri alb-negru, luate pe moment, la cald, cu chipurile actorilor. Decor minimalist, joc stăpânit, mi-au plăcut la nebunie trei actori care au ars până la capăt, Gjertrud Jynge (mama) cu Child in Time, Torbjørn Eriksen (fiul) cu Riders on the storm, Lasse Kolsrud (amantul) cu Wild is the wind.

A curs atât de firesc și expresiv. Și am descoperit cât de aspru, sexi și miserios sună limba norvegiană.

2. Regele moare ( România, teatru, Eugene Ionesco)

Muritul se învață. Poezie și absurd, o combinație deja irezistibilă, iar Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț au dat jocului o notă atât de personală că am agonizat de două ori, cu fiecare din ei.

3. Fără cuvinte ( Germania, pantomimă)

Trei actori cu agerime și umor de Toulouse-Lautrec au schițat un număr copleșitor de caractere, tot ce poți întâlni într-un teatru. Personajele constante au fost trei tehnicieni iar culisele s-au transformat în scenă pentru că numai acest spațiu îi poate reuni pe toți, de la femeia de serviciu la costumier și artiști, într-un dinamism halucinant de intrigi și deznodăminte. Singurele unelte ale actorilor au fost măștile (minunat de satirice), costumele și postúrile corpului. Dana Schmidt a fost miezul versatil. În timpi parcă imposibili, uneori la distanță de secunde, a reușit să joace soprane și tenori, jumătate de orchestră simfonică și un șir întreg de balerine care se pregăteau pentru Lacul Lebedelor.

4. Border tales (UK, performing)

Un spectacol made in UK despre imigranți și clișee culturale are o miză de onestitate și prospețime pe care nu mi le pot imagina în nici o altă limbă. Engleza e universală, directă și cool. Replicile au fost scurte și savuroase, un inventar de prejudecăți și neînțelegeri culturale între cei ce nu mai aparțin nici unei țări și cei care nu sunt pregătiți să-i găzduiască.

5. Micul Eyolf (Norvegia, teatru, Henrik Ibsen)

Fără surprize, amar, elegant, bine legat, din nou minimalist în decoruri și efecte. Apropo de Ibsen, la Radu Stanca se joacă Hedda Gabler cu atâtea artificii și stridențe (sonore și vizuale), că s-a ales praful, și de personaje și de firul narativ.

Învățăm, oare, ceva de la nordicii ăștia?

Următoarele cinci spectacole au fost mai degrabă ok, adică mi-a lipsit mie ceva ca să pot ajunge cu totul în povestea lor sau le-a lipsit chiar lor:

6. Revolta prin muzică (Spania, circ contemporan)

Chiar eram curioasă cum o se poate desfășura un spectacol de circ într-o sală atât de mică. Comprimarea a fost spectaculoasă și a funcționat impecabil. Cu inginerii și pârghii complicate și o poveste bine însăilată au avut toate loc: cascadoriile aeriene, echilibristica, clovneriile și muzica. Clovnul copilăriei, cel cu fața vopsită si nasul roșu, a fost înlocuit de un comic descendent din frații Marx (Gaizka Chamizo pe numele lui minunat de adevărat), iar muzica a venit de la o chitară, un acordeon și varii materiale bune de lovit, de la butoaie, la butuci de lemn și castroane.

7. Fierarii (România, teatru, Miloš Nikolić)

Haioasă intriga dar textul mi s-a părut pe alocuri inutil îngroșat cu vulgarități, ca să se râdă și poporul. Ca de obicei, Horațiu Mălăele și George Mihăiță au fost buni, Maia Morgenstern a jucat în tușe groase, la limită, iar Valentin Teodosiu, angajat numai pe jumătate, turistic, un fel de hai să trec și prin piesa asta.

M-am hilizit și eu puțin dar tare aș fi vrut să mă sparg de râs.

Intriga: un fierar ungur (Mihăiță) se întoarce în România după mulți ani ca să-și cunoască copilul făcut pe vremea războiului cu nevasta unui fierar român (Mălăele) în timp ce acesta era plecat pe front în Rusia. De ce se întoarce după atâția ani? Pentru că tocmai a descoperit că și fiul lui e de fapt făcut cu un fierar rus, în același timp cât el a fost în România. Iar fierarul rus (Teodosiu) care i-a făcut copilul ungurului, ajunge să bată la ușa fierarului român ca să-l snopească în bătaie pe același motiv, fecioru-su are moacă de român. O horă de trei fierari cu copii care nu le aparțin, deci nici un motiv să mai vorbim de puritate etnică.   

8. Stage Dogs (România, teatru, Florin Piersic Jr., inspirat de „A life in the theatre”, de David Mamet)

Of! Când am cumpărat biletele mă așteptam să-l pun în capul listei datorită lui Marcel Iureș și a lui Florin Piersic Jr. Na, că nu pot să-l pun. Nu știu cât de departe ajunge textul original pe aceeași idee - actorul tânăr care-i ia încet osul celui bătrân și devine Top Dog, dar pentru mine e clar că Piersic joacă mult mai bine decât scrie. Din așa un text plat și peticit nu știu ce actori ar fi putut scoate mai mult.

9. O Balcao de Amor & Mono Lisa & Kosmos (Canada, dans)

Spectacol în trei părți, singura care mi-a adus ceva, chiar dacă a fost doar o explozie uriașă de energie, a fost ultima parte, Kosmos.

10. O sticlă verde (Japonia, teatru, Hideki Noda)

N-a fost rău dar a fost previzibil și prea zgomotos pentru gustul meu. Poate dacă ar fi vorbit în japoneză, nu într-o engleză păsărească, aș fi digerat-o mult mai bine, ar fi adus veridicitate iar stridențele s-ar fi armonizat ca aglomerația unei metropole.

Mulțumesc, Sibiu, m-am simțit și eu mai acasă. Zece zile de artă, diversitate, câțiva oameni noi de care mi-a plăcut și revederea cu o veche prietenă.

Ah, încă ceva fain: afișul festivalului. :)

Au ieşit oamenii din sat, dar nu şi satul din oameni

Sibiul are farmec şi caracter, are linişte şi natura aproape, dar e mai mult un târg înstărit crescut în jurul unui vechi burg, parţial abandonat, amorţit, neîngrijit, decât un spaţiu urban. Discuţiile cu cei de-aici sunt ceva de genul „hai să-ţi vorbesc despre mine”, adică se învârt în jurul sinelui care e incontestabil valoros, dacă nu „the best of”. Oamenii sunt plini de certitudini, vor să vorbească mai mult decât să asculte, îţi taie vorba cu uşurinţă. Când discuţia o ia în contradictoriu, apare perplexitatea şi nervozitatea, să n-ai dreptate chiar la tine acasă pare un atac la prestigiu. E o foame de afirmare de sine care poate deveni repede bolovănoasă şi plicticoasă, fără ca vorbitorii să bage de seamă şi să schimbe macazul.  

Bucureştiul e încă departe de a fi metropolă dar oamenii sunt mai lejeri şi interogativi în conversaţie. Apuci să-ţi termini ideea şi chiar s-o vezi crescând în replica celuilalt. Umorul e acolo, ce contează până la urmă e „hai să ne simţim bine împreună”.
Viaţa într-o metropolă aduce blazare pentru că stimularea nervoasă e intensă şi continuă. Bombardamentul de informaţii, complexitatea, diversitatea şi contrastele pot deveni imposibil de digerat. Concepte precum „valoare” sau „adevăr” se dizolvă, există doar punctualităţi – mai degrabă aport valoric într-un context clar şi limitat sau afirmaţie valabilă, tot la fel, într-un context anume. Absolutismele sunt taxate imediat ca aroganţă şi obtuzitate. În comunităţile mici surprizele sunt rare iar obsesia evidenţierii propriei unicităţi e probabil o consecinţă a omogenizării.

Spaţiu urban înseamnă într-un cuvânt emancipare, iar România este profund rurală (mentalitate, obiceiuri), mult peste statisticile demografice care nu văd ţăranii din buricul târgului şi ţărăşenii de prin blocuri. Cele mai vizitate şi reuşite (pe bune) muzee de pe la noi sunt cele ale Satului/Ţăranului. Pentru că asta înţelegem noi să facem cel mai bine. Trebuie doar să fim conştienţi că aşa n-o să generăm nici un model de civilizaţie. Oraşele care mai au ceva frumos de arătat o datorează influenţelor germanice, fie prin Hohenzollerni, fie prin saxonii care au colonizat Transilvania. Fără acest suflu, România ar fi avut astăzi doar constelaţii gri de oraşe (post)comuniste şi de sate paupere.

Dar orice context îşi are excepţia şi dincolo de exasperarea care mă mai apucă, o să caut mai departe modernitatea. În Bucuresti deja există, în Sibiu dau încă de teribilisme culturale şi de forme fără fond. Mă bucur însă că sunt şi astea, ştiu că dacă o să se înmulţească, ştacheta o să se ridice spre calitate.

Ziceam de exasperarea care mă mai apucă. De ce? Păi, caut artă, educaţie, infra-structură, diversitate şi dau de artizanat, religie, izolare, tradiţionalisme. Caut francheţe, provocare, curiozitate şi dau de ipocrizie, conformism, suficienţă.

Nu-i bai, strângem din dinţi şi continuăm.

 

Frankensteinescu

Cum reuşim să ne recunoaştem prin străinătatea occidentală, fără să ne vorbim?
Cu sau fără voie, m-am trezit de multe ori că remarc în gând, „ăsta-i român”. I-am nimerit şi am fost la rândul meu nimerită. Dacă nu mai e legat de îmbrăcăminte sau trăsături, cum să prinzi în pensetă acel ceva recognoscibil dar atât de volatil? Înainte să deschidem gura, poate e un anumit fel de a merge, de a privi, de  a „lua” loc, de a ocoli, de a evita interacţiunea cu cei din jur. Poate e vorba de un soi de amprentă a corpului nostru social în spaţiul lor social, amprenta nesigură, stingheră, constipată, suspicioasă, nesociabilă a noastră versus amprenta dezinvoltă, zâmbitoare, destinsă, coerentă, sociabilă a lor.
În primele călătorii am avut şi eu stinghereala asta de găină nimerită dincolo de gardul curţii şi cu cât încercam s-o ascund mai tare, cu atât revenea mai înfoiată. Parte era legată de banii puţini, oricât aş fi încercat s-o ascund sub hainele „bune” de vacanţă, ieşea la iveală în toate micile alegeri pe care le făceam. Parte era intimidarea mea faţă de stilul, bunăstarea şi estetica occidentalilor. Parte era lipsa exerciţiului de comunicare, teama că o să mă fac de râs prin stângăciile mele. Partea era ruşinea şi surpriza că de fapt ştiu atât de puţine, apoi repulsia faţă de alţi români, învăţată încă de la prima ieşire afară când ghidul ne avertiza de zece ori pe zi să ne păzim buzunarele de hoţii şi cerşetorii români.

Dar ce e cu repulsia asta a românilor faţă de alţi români?
Şi în biblioteca bunică-mii şi în biblioteca alor mei era câte un Cod al manierelor elegante - apendice cultural francez al regulilor de socializare. Cum să saluţi, cum să începi o conversaţie politicoasă, cum să te comporţi la masă etc., traduse în sintagma ”a avea cei 7 ani de-acasă” şi permanent chestionată cu ”ce-o să zică lumea?” sau mai concret „ce-o să zică vecinii?”
Se întâmpla (şi încă se mai întâmplă) să asist la sărutări la mâini şi conversaţii politicoase „afară”, la nici juma de oră de înjurături crunte şi bătai cu nevasta. Dubla morală ceva de genul în casa (ţara)mea fac ce vreau, afară o să arăt ce vrea lumea să vadă. Obsesia din imnul naţional, „să dăm dovezi la lume”. 

„Ţesut social” e o sintagmă care mă unge la gând. La noi a fost ciopârţit şi apoi cosmetizat cu tuşe groase până a devenit o mască a absurdului. Prin anii ’90 a început să apară cu toate bubele, cicatricile, rănile şi mutaţiile. De sub omogenizarea şi cosmetizarea frauduloasă (deştepţi, harnici, viteji, spirituali, străvechi, esenţiali, francofoni etc) au apărut alterităţile şi alteraţiile: diversele etnii, ţăranii remodelaţi în muncitori, analfabeţii şi pseudo- intelectualii, subcultura şi snobismul cultural, ghetourile zonelor industriale, şi, mai presus de toate, orientalismele noastre, atât de furios negate de manualele de istorie unde i-am bătut pe turci şi pe unde n-au ajuns. Cine ziceam că suntem...?

Ruşinea: cum, turnători, manelişti, hoţi, curve, analfabeţi? Da, avem de toate, ca oriunde. Dar astea le-am descoperit după ce s-a fărâmiţat întreaga mitologie naţională ieşită de sub strungul comunismului, ori mitologia naţională e parte din arsenalul de putere al oricărei ţări şi e un proces continuu de erodare şi remodelare, ca orice identitate.

Ruşinea însă n-a provocat nici un proces de recunoaştere, corectare şi re-inventare, aşa că ne-am adâncit în repulsia faţă de „ceilalţi”. Azi societatea rămâne puternic fracturată, social şi politic: 40% votează un partid înfiinţat de foştii comunişti, iar un grup vizibil dar fragil numeric se zbate să blocheze derapajele de guvernare. Grupul ăsta mic şi încăpăţânat e partea progresistă şi europenizată a societăţii, într-o majoritate nostalgică şi confuză. Confuză atunci când trebuie să răspundă la întrebările care contează pentru viitor: Ce vrem să fim?,  Cum ajungem unde ne-am propus?

Putem deschide procesul pornind de la un exemplu de articol clămpănitor de pe la noi:

„Spaţiul românesc, cu a sa istorie tumultoasă, prins între puteri străine expansioniste, s-a preocupat mai târziu decât alte zone de pe glob de problema învăţământului superior - mai ales cel cu predare în română. Deşi au existat manifestări şi interese în acest domeniu încă din secolele XVI-XVII, abia în secolul XIX s-a putut realiza acest deziderat - înfiinţarea unor instituţii solide de învăţământ superior cu predare în limba română.”

Universitatea din Iaşi, prima de la noi, a fost înfiinţată de Cuza în 1860. Primele universităţi din Europa de vest au apărut în secolele XI-XIII. Universitatea din Bologna, prima din lume, a apărut în 1088. Au urmat Oxford, Salamanca, Cambridge, aproape 20 de universităţii europene în următorii 200 de ani.
N-ar fi mai folositor ca pornind de la faptul acesta, dureros şi real, să ne propunem, de exemplu, să facem din învăţământul laic prima prioritate, în loc să pierdem timpul cu scuze penibile care vor să justifice (cui, până la urmă?!) sutele de ani de decalaj?

O fi întâmplător că printre oraşele care încep să se detaşeze de restul ţării, prin oportunităţi şi relevanţă economică şi culturală, regăsim cele mai vechi universităţi de pe la noi: Bucureşti, Iaşi, Cluj, Sibiu, Timişoara, Braşov?

Când ne adunăm curajul să-l luăm pe Frankesteinescu de mână şi să-l scoatem la lumină, să-l învăţăm să se exprime, să poarte un dialog, să se informeze, să socializeze, să-şi construiască rostul, coerenţa şi stilul?

Portret de cititor: bilete de călătorie, petale, doi dolari

Mi-am cărat o parte din cărţi în noua bibliotecă. Unele peste altele, devin grele ca pietrele. Am făcut o selecţie şi am renunţat la cele la care ştiu că n-o să mă mai întorc. Nu pentru că nu mi-au plăcut, ci pentru că nu m-am legat de ele, na, flirturi. Timp de 4 ani m-am tot trambalat cu cărţi între Bangkok şi Bucureşti până mi-am luat un kobo. Ce simplu a devenit să călătoresc cu zeci de cărţi şi să le pot citi în cele mai întunecate colţuri. Dar...

În timp ce mi-am aranjat cărţile, am regăsit între pagini mici semne din istoria personală, bilete de avion, de tren,  cartele de telefon expirate, petale uscate, mesaje, bileţele scrise de mână, un dolar, încă un dolar – un soi de tachinare care probabil s-a întâmplat aşa cum am plănuit-o odată.

Am rămas pe gânduri, cum să le aranjez?  În bibliotecile copilăriei, cărţile erau plantate pe rafturi  mai degrabă după colecţii şi dimensiuni sau pur şi simplu la întâmplare, cu toatea astea nu bâjbâiam, le memoram cotoarele şi locul. Am continuat până acum acest obicei de familie, încercând în plus tot felul de estetici aiuritoare. Pentru prima dată ignor colecţiile, editurile, dimensiunile şi mi le aşez în ordinea alfabetică a autorilor. Aşa am ajuns la cea mai mulţumitoare variantă (nu mai există colecţii de clasici vs moderni şi nici un alt motiv de segregare) şi la mici descoperiri amuzante (cotorul cărţilor în engleză se citeşte invers, aşa că Alice Munro, Phlip Roth şi alţii au ajuns aşezaţi ca liliecii). La mine, literatura româna începe cu Adrian Alui Gheorghe, Laika, iar cea străină cu Kobo Abe, Bărbatul – cutie. Am avut şi o dilemă, unde să-i aşez pe Andrei Codrescu, Matei Vişniec şi Herta Műller? Cărţile le-au fost traduse din engleză, franceză, germană. Dar nu m-a lăsat inima şi i-am strecurat pe raftul autorilor români care după selecţie arăta cam sărac.

Mi s-au adunat ceva titluri pe kobo. Cu toate beneficiile de stocare şi lectură, parcă îmi amintesc mai puţin clar cărţile electronice. În plus relaţia cu ele e confuză şi volatilă. La sfârşitul lecturii mă mai reîntorc la pagini care mi-au plăcut iar kobo îmi traduce fapta prin carte neterminată şi îmi arată procentul parcurs. Cum neterminată?! Mi se pare nedrept şi aproape mă simt vinovată, aşa că de fiecare dată pierd timpul să marchez din nou cartea ca citită. 100%.

Cartea-obiect o să dispară. Deja tâmplarul care ne-a montat rafturile întreba retoric, cine îşi mai face bibliotecă în ziua de azi. Deja nici eu nu mai cumpăr din librării de câţiva ani pentru că on-line e mult mai ieftin, nu-i de mirare că librăriile se transformă în magazine de cadouri gen Cărtureşti.

Corpul cărţilor e un memento mori sentimental, senzual. Se deformează şi îmbătrânesc, ne supravieţuiesc ca martori, păstrând urme ale trecerii noastre, vehicule de pete, amprente, umori şi mărunţişuri personale. Cărţile intangibile, aura lor, ne luminează feţele din prizonieratul egoist şi aseptic al paradisului electronic.

Ţărăşenii

Am primit o vizită de început de an, cu cadouri şi atenţii: o cutie cu cristaluri de Bohemia şi o sticlă de plastic cu vin de casă, care spun atât de multe despre weltanschauung-ul (o vorbă preferată de-a lui Vintilă Mihăilescu) multor români. Consumăm tone de Cola, Fanta, Pepsi, dar când vine vorba de vin şi alte alcooluri, astea musai să fie „bio”, adică făcute cu fructele din grădina ta, aşa cum te pricepi, nu cumpărate de la magazin. N-am băut niciodată un vin de casă al cărui gust să mă dea pe spate, e cam acelaşi gust acrişor sau chiar oţetit care nu-mi spune nimic fermecător, în culori puţin atrăgătoare. Fără musafiri se bea dintr-o cană ciobită. Când ai oaspeţi, scoţi „cristalurile”, adică paharele alea înzorzonate şi scumpe pe care trebuie să le clăteşti de praf. Standardele ar fi următoarele: cola e cool, vinul e bio, sticla de plastic e spornică, cana ciobită e economisire, cristalul e nevoia de impresie bună. În vest cola e tot cool, dar vinul e gust, sticla de plastic e o blasfemie pentru vin, cana ciobită la fel, cristalul înzorzonat e înlocuit de pahare simple, iar contextul general e dat de calitate şi estetică. La noi estetica e adesea uitată, iar calitatea e reinterpretată printr-o serie de atribute foarte diverse, într-o confuzie de standarde duble (ce e natural sau ce e cool? ce e ieftin şi la îndemână sau ce e scump?). Nu mai suntem ţărani, dar nici orăşeni n-am ajuns încă.

Într-o ţară în care aproape  jumate din locuitori sunt în mediul rural şi o bună parte din oraşe sunt locuite de ţărăşeni (adică norme amestecate), în care rata analfabetismului e cea mai ridicată din Europa, alături de ifosele celor care tot  vânează fantasma culturii generale şi bibilurile dicţionarelor fără să ştie însă cum să poarte un dialog, avem dreptul la vot. Aşa că mulţi votează ori cum le zice popa, ori cum le zice inima, ori deloc. Dialogul e minim şi ţâfna maximă, pentru că majoritatea educată a celor cu drept de vot e ieşită din şcoli de papagali unde repetiţia era mama învăţăturii, nu gândirea şi comunicarea. În Thailanda e dictatură militară şi la ultima lovitură de stat, o colegă thai mi-a spus că ea e mulţumită de rezultat, în unele ţări democraţia nu are ce căuta. Părea o fată dezgheţată la minte şi m-a surprins, dar am ajuns să înţeleg ce a vrut de fapt să spună. Ca un stat să fie guvernabil democratic, ai nevoie de o majoritate educată, care a învăţat să comunice, să respecte şi să preţuiască binele comun şi spaţiul comun. Nici România, nici Thailanda nu sunt acolo.

Chiar azi am avut în mica noastră clădire un scandal între vecini. O învăţătoare tânără i-a rugat pe cei de la parter (prin grupul whatsapp de vecini) să nu-şi mai lase uscătorul cu rufe pe culoar pentru că împiedică trecerea, se face umiditate pe scară şi e inestetic. Câteva minute mai târziu ţărăşeanca s-a înfipt la uşa fetei cu strigăte, că uscătorului e lângă uşa proprie şi că are dreptul să facă ce vrea acolo. Uşa îi aparţine, într-adevăr, dar nu şi culoarul de trecere. M-am băgat şi eu în vorbă pe whatsapp să-i dau dreptate fetei şi să spun că orice sugestie despre spaţiul comun exprimată politicos e binevenită. La mine la uşă n-a mai venit ţărăşeanca, dar a scris vorbe mari fără de-nţeles, „fiecare să-şi vadă negrul de sub unghie”, şi a ieşit furtunos din grupul virtual. Of, cât de des am tot întâlnit în România comportamentul ăsta pueril care suspendă atât de repede dialogul, fără nici o considerare a efectelor.

Neînţelegerea vine tot din confuzia standardelor. Pentru ţărăşeni, vila nostră cu 6 apartamente e o casă mai mare unde spaţiul propriu începe de la poartă şi poate fi folosit după bunul plac atâta timp cât nu iei prea mult din el, iar pentru mine e un bloc mai mic unde spaţiul propriu începe de la uşa mea şi dacă vreodată o să am nevoie să folosesc o parte din spaţiul comun, trebuie să-mi întreb vecinii dacă sunt de acord.   

Bubele astea mărunte fac societatea cea mare să arate ca un adolescent. Complexat, arţăgos, subeducat, incoerent, imprevizibil, cu prea puţin discernământ şi prea puţine planuri.