Am primit o vizită de început
de an, cu cadouri şi atenţii: o cutie cu cristaluri de Bohemia şi o sticlă de
plastic cu vin de casă, care spun atât de multe despre weltanschauung-ul (o
vorbă preferată de-a lui Vintilă Mihăilescu) multor români. Consumăm tone de Cola,
Fanta, Pepsi, dar când vine vorba de vin şi alte alcooluri, astea musai să fie „bio”,
adică făcute cu fructele din grădina ta, aşa cum te pricepi, nu cumpărate de la
magazin. N-am băut niciodată un vin de casă al cărui gust să mă dea pe spate, e
cam acelaşi gust acrişor sau chiar oţetit care nu-mi spune nimic fermecător, în culori
puţin atrăgătoare. Fără musafiri se bea dintr-o cană ciobită. Când ai oaspeţi,
scoţi „cristalurile”, adică paharele alea înzorzonate şi scumpe pe care trebuie
să le clăteşti de praf. Standardele ar fi următoarele: cola e cool, vinul e
bio, sticla de plastic e spornică, cana ciobită e economisire, cristalul e nevoia
de impresie bună. În vest cola e tot cool, dar vinul e
gust, sticla de plastic e o blasfemie pentru vin, cana ciobită la fel,
cristalul înzorzonat e înlocuit de pahare simple, iar contextul general e dat de
calitate şi estetică. La noi estetica e adesea uitată, iar calitatea e
reinterpretată printr-o serie de atribute foarte diverse, într-o confuzie de
standarde duble (ce e natural sau ce e cool? ce e ieftin şi la îndemână sau ce e
scump?). Nu mai suntem ţărani, dar nici orăşeni n-am ajuns încă.
Într-o ţară în care aproape jumate din locuitori sunt în mediul rural şi o
bună parte din oraşe sunt locuite de ţărăşeni (adică norme amestecate), în care
rata analfabetismului e cea mai ridicată din Europa, alături de ifosele celor
care tot vânează fantasma culturii
generale şi bibilurile dicţionarelor fără să ştie însă cum să poarte un dialog,
avem dreptul la vot. Aşa că mulţi votează ori cum le zice popa, ori cum le zice
inima, ori deloc. Dialogul e minim şi ţâfna maximă, pentru că majoritatea educată
a celor cu drept de vot e ieşită din şcoli de papagali unde repetiţia era mama
învăţăturii, nu gândirea şi comunicarea. În Thailanda e dictatură militară şi
la ultima lovitură de stat, o colegă thai mi-a spus că ea e mulţumită de
rezultat, în unele ţări democraţia nu are ce căuta. Părea o fată
dezgheţată la minte şi m-a surprins, dar am ajuns să înţeleg ce a vrut de fapt
să spună. Ca un stat să fie guvernabil democratic, ai nevoie de o majoritate
educată, care a învăţat să comunice, să respecte şi să preţuiască binele comun şi
spaţiul comun. Nici România, nici Thailanda nu sunt acolo.
Chiar azi am avut în mica
noastră clădire un scandal între vecini. O învăţătoare tânără i-a rugat pe cei de la parter (prin grupul whatsapp de vecini) să nu-şi mai lase uscătorul cu
rufe pe culoar pentru că împiedică trecerea, se face umiditate pe scară şi e inestetic.
Câteva minute mai târziu ţărăşeanca s-a înfipt la uşa fetei cu strigăte, că uscătorului
e lângă uşa proprie şi că are dreptul să facă ce vrea acolo. Uşa îi aparţine, într-adevăr, dar nu şi culoarul de trecere. M-am băgat şi eu în vorbă pe whatsapp să-i dau
dreptate fetei şi să spun că orice sugestie despre spaţiul comun exprimată
politicos e binevenită. La mine la uşă n-a mai venit ţărăşeanca, dar a scris vorbe
mari fără de-nţeles, „fiecare să-şi vadă negrul de sub unghie”, şi a ieşit furtunos
din grupul virtual. Of, cât de des am tot întâlnit în România comportamentul ăsta pueril care
suspendă atât de repede dialogul, fără nici o considerare a efectelor.
Neînţelegerea vine tot din
confuzia standardelor. Pentru ţărăşeni, vila nostră cu 6 apartamente e o casă
mai mare unde spaţiul propriu începe de la poartă şi poate fi folosit după
bunul plac atâta timp cât nu iei prea mult din el, iar pentru mine e un bloc
mai mic unde spaţiul propriu începe de la uşa mea şi dacă vreodată o să am
nevoie să folosesc o parte din spaţiul comun, trebuie să-mi întreb vecinii dacă
sunt de acord.
Bubele astea mărunte fac societatea
cea mare să arate ca un adolescent. Complexat, arţăgos, subeducat, incoerent, imprevizibil,
cu prea puţin discernământ şi prea puţine planuri.
