Portret de cititor: bilete de călătorie, petale, doi dolari

Mi-am cărat o parte din cărţi în noua bibliotecă. Unele peste altele, devin grele ca pietrele. Am făcut o selecţie şi am renunţat la cele la care ştiu că n-o să mă mai întorc. Nu pentru că nu mi-au plăcut, ci pentru că nu m-am legat de ele, na, flirturi. Timp de 4 ani m-am tot trambalat cu cărţi între Bangkok şi Bucureşti până mi-am luat un kobo. Ce simplu a devenit să călătoresc cu zeci de cărţi şi să le pot citi în cele mai întunecate colţuri. Dar...

În timp ce mi-am aranjat cărţile, am regăsit între pagini mici semne din istoria personală, bilete de avion, de tren,  cartele de telefon expirate, petale uscate, mesaje, bileţele scrise de mână, un dolar, încă un dolar – un soi de tachinare care probabil s-a întâmplat aşa cum am plănuit-o odată.

Am rămas pe gânduri, cum să le aranjez?  În bibliotecile copilăriei, cărţile erau plantate pe rafturi  mai degrabă după colecţii şi dimensiuni sau pur şi simplu la întâmplare, cu toatea astea nu bâjbâiam, le memoram cotoarele şi locul. Am continuat până acum acest obicei de familie, încercând în plus tot felul de estetici aiuritoare. Pentru prima dată ignor colecţiile, editurile, dimensiunile şi mi le aşez în ordinea alfabetică a autorilor. Aşa am ajuns la cea mai mulţumitoare variantă (nu mai există colecţii de clasici vs moderni şi nici un alt motiv de segregare) şi la mici descoperiri amuzante (cotorul cărţilor în engleză se citeşte invers, aşa că Alice Munro, Phlip Roth şi alţii au ajuns aşezaţi ca liliecii). La mine, literatura româna începe cu Adrian Alui Gheorghe, Laika, iar cea străină cu Kobo Abe, Bărbatul – cutie. Am avut şi o dilemă, unde să-i aşez pe Andrei Codrescu, Matei Vişniec şi Herta Műller? Cărţile le-au fost traduse din engleză, franceză, germană. Dar nu m-a lăsat inima şi i-am strecurat pe raftul autorilor români care după selecţie arăta cam sărac.

Mi s-au adunat ceva titluri pe kobo. Cu toate beneficiile de stocare şi lectură, parcă îmi amintesc mai puţin clar cărţile electronice. În plus relaţia cu ele e confuză şi volatilă. La sfârşitul lecturii mă mai reîntorc la pagini care mi-au plăcut iar kobo îmi traduce fapta prin carte neterminată şi îmi arată procentul parcurs. Cum neterminată?! Mi se pare nedrept şi aproape mă simt vinovată, aşa că de fiecare dată pierd timpul să marchez din nou cartea ca citită. 100%.

Cartea-obiect o să dispară. Deja tâmplarul care ne-a montat rafturile întreba retoric, cine îşi mai face bibliotecă în ziua de azi. Deja nici eu nu mai cumpăr din librării de câţiva ani pentru că on-line e mult mai ieftin, nu-i de mirare că librăriile se transformă în magazine de cadouri gen Cărtureşti.

Corpul cărţilor e un memento mori sentimental, senzual. Se deformează şi îmbătrânesc, ne supravieţuiesc ca martori, păstrând urme ale trecerii noastre, vehicule de pete, amprente, umori şi mărunţişuri personale. Cărţile intangibile, aura lor, ne luminează feţele din prizonieratul egoist şi aseptic al paradisului electronic.