Frankensteinescu

Cum reuşim să ne recunoaştem prin străinătatea occidentală, fără să ne vorbim?
Cu sau fără voie, m-am trezit de multe ori că remarc în gând, „ăsta-i român”. I-am nimerit şi am fost la rândul meu nimerită. Dacă nu mai e legat de îmbrăcăminte sau trăsături, cum să prinzi în pensetă acel ceva recognoscibil dar atât de volatil? Înainte să deschidem gura, poate e un anumit fel de a merge, de a privi, de  a „lua” loc, de a ocoli, de a evita interacţiunea cu cei din jur. Poate e vorba de un soi de amprentă a corpului nostru social în spaţiul lor social, amprenta nesigură, stingheră, constipată, suspicioasă, nesociabilă a noastră versus amprenta dezinvoltă, zâmbitoare, destinsă, coerentă, sociabilă a lor.
În primele călătorii am avut şi eu stinghereala asta de găină nimerită dincolo de gardul curţii şi cu cât încercam s-o ascund mai tare, cu atât revenea mai înfoiată. Parte era legată de banii puţini, oricât aş fi încercat s-o ascund sub hainele „bune” de vacanţă, ieşea la iveală în toate micile alegeri pe care le făceam. Parte era intimidarea mea faţă de stilul, bunăstarea şi estetica occidentalilor. Parte era lipsa exerciţiului de comunicare, teama că o să mă fac de râs prin stângăciile mele. Partea era ruşinea şi surpriza că de fapt ştiu atât de puţine, apoi repulsia faţă de alţi români, învăţată încă de la prima ieşire afară când ghidul ne avertiza de zece ori pe zi să ne păzim buzunarele de hoţii şi cerşetorii români.

Dar ce e cu repulsia asta a românilor faţă de alţi români?
Şi în biblioteca bunică-mii şi în biblioteca alor mei era câte un Cod al manierelor elegante - apendice cultural francez al regulilor de socializare. Cum să saluţi, cum să începi o conversaţie politicoasă, cum să te comporţi la masă etc., traduse în sintagma ”a avea cei 7 ani de-acasă” şi permanent chestionată cu ”ce-o să zică lumea?” sau mai concret „ce-o să zică vecinii?”
Se întâmpla (şi încă se mai întâmplă) să asist la sărutări la mâini şi conversaţii politicoase „afară”, la nici juma de oră de înjurături crunte şi bătai cu nevasta. Dubla morală ceva de genul în casa (ţara)mea fac ce vreau, afară o să arăt ce vrea lumea să vadă. Obsesia din imnul naţional, „să dăm dovezi la lume”. 

„Ţesut social” e o sintagmă care mă unge la gând. La noi a fost ciopârţit şi apoi cosmetizat cu tuşe groase până a devenit o mască a absurdului. Prin anii ’90 a început să apară cu toate bubele, cicatricile, rănile şi mutaţiile. De sub omogenizarea şi cosmetizarea frauduloasă (deştepţi, harnici, viteji, spirituali, străvechi, esenţiali, francofoni etc) au apărut alterităţile şi alteraţiile: diversele etnii, ţăranii remodelaţi în muncitori, analfabeţii şi pseudo- intelectualii, subcultura şi snobismul cultural, ghetourile zonelor industriale, şi, mai presus de toate, orientalismele noastre, atât de furios negate de manualele de istorie unde i-am bătut pe turci şi pe unde n-au ajuns. Cine ziceam că suntem...?

Ruşinea: cum, turnători, manelişti, hoţi, curve, analfabeţi? Da, avem de toate, ca oriunde. Dar astea le-am descoperit după ce s-a fărâmiţat întreaga mitologie naţională ieşită de sub strungul comunismului, ori mitologia naţională e parte din arsenalul de putere al oricărei ţări şi e un proces continuu de erodare şi remodelare, ca orice identitate.

Ruşinea însă n-a provocat nici un proces de recunoaştere, corectare şi re-inventare, aşa că ne-am adâncit în repulsia faţă de „ceilalţi”. Azi societatea rămâne puternic fracturată, social şi politic: 40% votează un partid înfiinţat de foştii comunişti, iar un grup vizibil dar fragil numeric se zbate să blocheze derapajele de guvernare. Grupul ăsta mic şi încăpăţânat e partea progresistă şi europenizată a societăţii, într-o majoritate nostalgică şi confuză. Confuză atunci când trebuie să răspundă la întrebările care contează pentru viitor: Ce vrem să fim?,  Cum ajungem unde ne-am propus?

Putem deschide procesul pornind de la un exemplu de articol clămpănitor de pe la noi:

„Spaţiul românesc, cu a sa istorie tumultoasă, prins între puteri străine expansioniste, s-a preocupat mai târziu decât alte zone de pe glob de problema învăţământului superior - mai ales cel cu predare în română. Deşi au existat manifestări şi interese în acest domeniu încă din secolele XVI-XVII, abia în secolul XIX s-a putut realiza acest deziderat - înfiinţarea unor instituţii solide de învăţământ superior cu predare în limba română.”

Universitatea din Iaşi, prima de la noi, a fost înfiinţată de Cuza în 1860. Primele universităţi din Europa de vest au apărut în secolele XI-XIII. Universitatea din Bologna, prima din lume, a apărut în 1088. Au urmat Oxford, Salamanca, Cambridge, aproape 20 de universităţii europene în următorii 200 de ani.
N-ar fi mai folositor ca pornind de la faptul acesta, dureros şi real, să ne propunem, de exemplu, să facem din învăţământul laic prima prioritate, în loc să pierdem timpul cu scuze penibile care vor să justifice (cui, până la urmă?!) sutele de ani de decalaj?

O fi întâmplător că printre oraşele care încep să se detaşeze de restul ţării, prin oportunităţi şi relevanţă economică şi culturală, regăsim cele mai vechi universităţi de pe la noi: Bucureşti, Iaşi, Cluj, Sibiu, Timişoara, Braşov?

Când ne adunăm curajul să-l luăm pe Frankesteinescu de mână şi să-l scoatem la lumină, să-l învăţăm să se exprime, să poarte un dialog, să se informeze, să socializeze, să-şi construiască rostul, coerenţa şi stilul?