Au ieşit oamenii din sat, dar nu şi satul din oameni

Sibiul are farmec şi caracter, are linişte şi natura aproape, dar e mai mult un târg înstărit crescut în jurul unui vechi burg, parţial abandonat, amorţit, neîngrijit, decât un spaţiu urban. Discuţiile cu cei de-aici sunt ceva de genul „hai să-ţi vorbesc despre mine”, adică se învârt în jurul sinelui care e incontestabil valoros, dacă nu „the best of”. Oamenii sunt plini de certitudini, vor să vorbească mai mult decât să asculte, îţi taie vorba cu uşurinţă. Când discuţia o ia în contradictoriu, apare perplexitatea şi nervozitatea, să n-ai dreptate chiar la tine acasă pare un atac la prestigiu. E o foame de afirmare de sine care poate deveni repede bolovănoasă şi plicticoasă, fără ca vorbitorii să bage de seamă şi să schimbe macazul.  

Bucureştiul e încă departe de a fi metropolă dar oamenii sunt mai lejeri şi interogativi în conversaţie. Apuci să-ţi termini ideea şi chiar s-o vezi crescând în replica celuilalt. Umorul e acolo, ce contează până la urmă e „hai să ne simţim bine împreună”.
Viaţa într-o metropolă aduce blazare pentru că stimularea nervoasă e intensă şi continuă. Bombardamentul de informaţii, complexitatea, diversitatea şi contrastele pot deveni imposibil de digerat. Concepte precum „valoare” sau „adevăr” se dizolvă, există doar punctualităţi – mai degrabă aport valoric într-un context clar şi limitat sau afirmaţie valabilă, tot la fel, într-un context anume. Absolutismele sunt taxate imediat ca aroganţă şi obtuzitate. În comunităţile mici surprizele sunt rare iar obsesia evidenţierii propriei unicităţi e probabil o consecinţă a omogenizării.

Spaţiu urban înseamnă într-un cuvânt emancipare, iar România este profund rurală (mentalitate, obiceiuri), mult peste statisticile demografice care nu văd ţăranii din buricul târgului şi ţărăşenii de prin blocuri. Cele mai vizitate şi reuşite (pe bune) muzee de pe la noi sunt cele ale Satului/Ţăranului. Pentru că asta înţelegem noi să facem cel mai bine. Trebuie doar să fim conştienţi că aşa n-o să generăm nici un model de civilizaţie. Oraşele care mai au ceva frumos de arătat o datorează influenţelor germanice, fie prin Hohenzollerni, fie prin saxonii care au colonizat Transilvania. Fără acest suflu, România ar fi avut astăzi doar constelaţii gri de oraşe (post)comuniste şi de sate paupere.

Dar orice context îşi are excepţia şi dincolo de exasperarea care mă mai apucă, o să caut mai departe modernitatea. În Bucuresti deja există, în Sibiu dau încă de teribilisme culturale şi de forme fără fond. Mă bucur însă că sunt şi astea, ştiu că dacă o să se înmulţească, ştacheta o să se ridice spre calitate.

Ziceam de exasperarea care mă mai apucă. De ce? Păi, caut artă, educaţie, infra-structură, diversitate şi dau de artizanat, religie, izolare, tradiţionalisme. Caut francheţe, provocare, curiozitate şi dau de ipocrizie, conformism, suficienţă.

Nu-i bai, strângem din dinţi şi continuăm.