Topul meu de preferințe
după un criteriu simplu: încărcătura de emoții și gânduri, la
sfârșitul spectacolului.
1. Din jale se întrupează
Electra ( Norvegia, teatru, Eugene O’Neill)
Tragedia unei familii
americane, regizată în discretă vecinătate cu muzica și cu filmul/fotografia: piese
rock, jazz, pop orchestrate live de trei muzicieni și interpretate
cu voci incredibile de către actori, prim-planuri alb-negru, luate pe moment, la cald, cu chipurile actorilor.
Decor minimalist, joc stăpânit, mi-au plăcut la nebunie trei actori care
au ars până la capăt, Gjertrud Jynge (mama) cu Child in Time,
Torbjørn Eriksen (fiul) cu Riders on the storm, Lasse Kolsrud
(amantul) cu Wild is the wind.
A curs atât de firesc și
expresiv. Și am descoperit cât de aspru, sexi și miserios sună
limba norvegiană.
2. Regele moare (
România, teatru, Eugene Ionesco)
Muritul se învață. Poezie
și absurd, o combinație deja irezistibilă, iar Victor Rebengiuc și
Mariana Mihuț au dat jocului o notă atât de personală că am
agonizat de două ori, cu fiecare din ei.
3. Fără cuvinte (
Germania, pantomimă)
Trei
actori cu agerime și umor de Toulouse-Lautrec au schițat un număr copleșitor de caractere, tot ce poți întâlni într-un
teatru. Personajele constante au fost trei tehnicieni iar culisele
s-au transformat în scenă pentru că numai acest spațiu îi poate
reuni pe toți, de la femeia de serviciu la costumier și artiști,
într-un dinamism halucinant de intrigi și deznodăminte. Singurele
unelte ale actorilor au fost măștile (minunat de satirice),
costumele și postúrile corpului. Dana Schmidt a fost miezul
versatil. În timpi parcă imposibili, uneori la distanță de
secunde, a reușit să joace soprane și tenori, jumătate de
orchestră simfonică și un șir întreg de balerine care se pregăteau
pentru Lacul Lebedelor.
4. Border tales (UK,
performing)
Un spectacol made in UK despre
imigranți și clișee culturale are o miză de onestitate și prospețime pe
care nu mi le pot imagina în nici o altă limbă. Engleza e
universală, directă și cool. Replicile au fost scurte și
savuroase, un inventar de prejudecăți și neînțelegeri
culturale între cei ce nu mai aparțin nici unei țări și cei care nu sunt pregătiți să-i găzduiască.
5. Micul Eyolf (Norvegia,
teatru, Henrik Ibsen)
Fără
surprize, amar, elegant, bine legat, din nou minimalist în decoruri
și efecte. Apropo de Ibsen, la Radu Stanca se joacă Hedda Gabler cu
atâtea artificii și stridențe (sonore și vizuale), că s-a ales
praful, și de personaje și de firul narativ.
Învățăm, oare, ceva de la nordicii ăștia?
Următoarele
cinci spectacole au fost mai degrabă ok, adică mi-a lipsit mie ceva ca
să pot ajunge cu totul în povestea lor sau le-a lipsit chiar lor:
6. Revolta prin muzică (Spania, circ contemporan)
Chiar
eram curioasă cum o se poate desfășura un spectacol de circ într-o
sală atât de mică. Comprimarea a fost spectaculoasă și a
funcționat impecabil. Cu inginerii și pârghii complicate și o
poveste bine însăilată au avut toate loc: cascadoriile aeriene,
echilibristica, clovneriile și muzica. Clovnul copilăriei, cel cu fața vopsită si nasul roșu, a fost
înlocuit de un comic descendent din frații Marx (Gaizka Chamizo pe
numele lui minunat de adevărat), iar muzica a venit de la o chitară, un acordeon și varii
materiale bune de lovit, de la butoaie, la butuci de lemn și
castroane.
7. Fierarii (România,
teatru, Miloš Nikolić)
Haioasă intriga dar textul
mi s-a părut pe alocuri inutil îngroșat cu vulgarități, ca să
se râdă și poporul. Ca de obicei, Horațiu Mălăele și George
Mihăiță au fost buni, Maia Morgenstern a jucat în tușe groase,
la limită, iar Valentin Teodosiu, angajat numai pe jumătate, turistic, un fel de hai să trec și prin piesa asta.
M-am hilizit și eu
puțin dar tare aș fi vrut să mă sparg de râs.
Intriga: un fierar ungur
(Mihăiță) se întoarce în România după mulți ani ca să-și
cunoască copilul făcut pe vremea războiului cu nevasta unui fierar
român (Mălăele) în timp ce acesta era plecat pe front în Rusia.
De ce se întoarce după atâția ani? Pentru că tocmai a descoperit
că și fiul lui e de fapt făcut cu un fierar rus, în același
timp cât el a fost în România. Iar fierarul rus (Teodosiu) care i-a făcut
copilul ungurului, ajunge să bată la ușa fierarului
român ca să-l snopească în bătaie pe același motiv, fecioru-su
are moacă de român. O horă de trei fierari cu copii care nu le
aparțin, deci nici un motiv să mai vorbim de puritate etnică.
8. Stage Dogs (România,
teatru, Florin Piersic Jr., inspirat de „A life in the
theatre”, de David Mamet)
Of! Când am cumpărat
biletele mă așteptam să-l pun în capul listei datorită lui
Marcel Iureș și a lui Florin Piersic Jr. Na, că nu pot să-l pun.
Nu știu cât de departe ajunge textul original pe aceeași idee -
actorul tânăr care-i ia încet osul celui
bătrân și devine Top Dog, dar pentru mine e clar
că Piersic joacă mult mai bine decât scrie. Din așa un text plat
și peticit nu știu ce actori ar fi putut scoate mai mult.
9. O Balcao de
Amor & Mono Lisa & Kosmos (Canada, dans)
Spectacol
în trei părți, singura care mi-a adus ceva, chiar dacă a fost
doar o explozie uriașă de energie, a fost ultima parte, Kosmos.
10. O sticlă verde
(Japonia, teatru, Hideki Noda)
N-a
fost rău dar a fost previzibil și prea zgomotos pentru gustul meu.
Poate dacă ar fi vorbit în japoneză, nu într-o engleză
păsărească, aș fi digerat-o mult mai bine, ar fi adus
veridicitate iar stridențele s-ar fi armonizat ca aglomerația unei
metropole.
Mulțumesc, Sibiu, m-am
simțit și eu mai acasă. Zece zile de artă,
diversitate, câțiva oameni noi de care mi-a plăcut și revederea cu o veche prietenă.
Ah, încă ceva fain:
afișul festivalului. :)
