Un cunoscut blogger și antreprenor primește pe fb ceva de genul:
După Revoluție, primele semne de solidaritate din vest au fost ajutoarele, până s-au prins că pe-aci se furau ca-n codru.
Tot ce avem mai acătării în spațiul public românesc a fost făcut cu sprijin, fondurile nerambursabile europene au ajuns o glumă, înțeleg că trebuie încurajat antreprenoriatul, dar chiar pentru spălătorii de mașini și pensiuni? Astea sunt afaceri care să contribuie la dezvoltarea pe termen lung a economiei și a societății?
Biserica ortodoxă primește de toate și nu oferă mai nimic, pensionarii votează pentru promisiuni de pensii mai mari, omul cu dare de mână vrea și el un ajutor suplimentar, niște fonduri, ceva, la fel și cel care nu vrea să muncească. Ne-am obișuit cu primitul, chiar ne supărăm când asta nu se mai întâmplă.
Slujbele ortodoxe sunt pline de mormăieli de neînțeles, dar când vine refrenul, Doamne, miluiește, miluie, miluie!, se aude clar ca în episodul cu Mr. Bean. Nu trece zi să nu aud de la cineva, Doamne-ajută!
Știu de Inshallah și de God’s will, care înseamnă cu voia Domnului, un semn de supunere, știu de Aleluija care îl laudă pe Domnul, dar pe niciunde n-am mai auzit genul ăsta de formulare imperativă ca la noi, un fel de na, vrei, nu vrei, Doamne, tre’ să ne ajuți, (ce dracu’).
Oricare ar fi speculația care să justifice formularea asta meschină, Doamne-ajută!, în fapt se traduce printr-o obișnuință de mână întinsă și lâncezeală, iar cu ce m-ați putea ajuta pe mine?, e culmea impotenței, nici măcar nu mai ceri ceva anume, îl pui direct pe celălalt la treabă.
Să se gândească și să vină cu un plan de pomană clar!
Să se gândească și să vină cu un plan de pomană clar!
