Ne-am trezit cu un pui de balaur. Cum procedăm?

Pe 6 decembrie, ziua alegerilor, am aflat de existența partidului pe nume AUR care va intra în parlament cu aproape 10% din voturi. Prietenii noștri, la fel, maxim cu două zile înaintea alegerilor. Deci un partid cvasi-necunoscut în cercul nostru - adică medie 40 ani, studii superioare, confortabil situați economic, conectați la știrile semnificative, bucuroși de capitalism, pro-UE, neduși la biserică, democrați, votanți (PNL/USR, că mai buni n-avem deocamdată). Spre seară, o prietenă îmi scrie pe whatsapp că intră neo-legionarii în parlament. Huh?! Mă duc la culcare convinsă că-i foc de paie și că dimineață o să găsesc PNL+USR la aproape 50%, datorită diasporei. Dar, vorba altei prietene, ne-am culcat în democrație și ne-am trezit în 10% legionarism. 

Deci m-am pus călare pe google, să înțeleg ce naiba e cu ăștia. Cu cât citesc mai mult, cu atât mi se adâncesc cearcănele. 

Iată de ce m-a luat groaza: 

- AUR are un creier mare, Sorin Lavric, prof la Facultatea de Filosofie, redactor la Humanitas și scriitor publicat cu tematică referitoare al Noica și mișcarea legionară. Tobă de carte și dus cu capul suficient cât să distileze ideologia legionară într-o monstruozitate potrivită momentului și societății de astăzi. Mă aștept să văd alăturându-i-se alte nume sonore de intelectuali de dreapta, mai ales din cercul Humanitas.

Creierul mic e Claudiu Târziu, co-președinte AUR, susținător al Coaliției pentru Familie și redactor la Formula AS, ziarul pensionarelor.

- AUR are bicepși și bocanci, George Simion, co-președinte AUR, activist și lider de galerie de fotbal, cu studii superioare, autor de publicații și inscripții unioniste, pe hârtie și beton. Măcar acum am aflat cine a compus și pictat celebra „Basarabia e România”. 

- AUR are un chip, e tot George Simion, liderul despre care deja circulă înduioșatoarea poveste că e sărac, cinstit și prigonit de autorități. Biografia lui e plină de mister, „se trage dintr-o familie din Focșani, Vrancea, acolo unde s-a născut și a copilărit. Locuiește în București și este necăsătorit.” Din ce-am tot citit, nu are un loc de muncă real.   

Na, ca orice potențial dictator și profet, vine de nicăieri și e peste tot. 

- de AUR s-a apropiat și un ditamai buzunarul doldora de bani, Bobby Păunescu. Eu aș zice că foarte probabil banii n-o sa le lipsească în continuare, iar B1TV ar putea deveni din ce în ce mai auriu.

- AUR are canale de distribuție variate, megafoane precum Diana Șoșoacă, varianta isterică și țâțoasă a lui Vadim Tudor, publicații pășuniste, cu iz de tămâie, precum Formula AS, și sigur o să mai apară și alții, în funcție de publicul țintă. De exemplu Dan Puric pentru semi-docții mistici și Călin Georgescu pentru ăștia mai cu pretenții de intelectuali ezoterici. 

Însă cel mai important dintre toate e BOR care o să-i învețe pe pupăcioșii de moaște la ce număr să pună ștampila. 

- AUR are un program în limba de lemn a naționaliștilor și a talibanilor ortodocși, o comoară numai bună de cufundat în adâncuri de ignoranță, ură și brutalitate. 

Nu vă sună a rețetă perfectă ca să radă următoarele alegeri din 2024?

„Analiștii” noștri atotștiutori moțăie în continuare, neîngrijorați că n-au văzut nici măcar valul ăsta. Cică AUR o să rămână un partid izolat în parlament, care la alegerile următoare n-o să aibă mai mulți adepți ca azi.

Bre. BRE. Marile greșeli își au rădăcinile tot în aroganță și ignoranță. AUR VREA să fie izolat, vizibil ca neonul verde și în opoziție față de toate celelalte partide. Scrie și în fițuica lor electorală:

„NOI NU facem politică, NOI facem dreptate!”

Deja mi se zbârlește tot părul. 

Acum vreo sută de ani s-a întâmplat același lucru, partidul nazist a ajuns, în 5 ani, de la 3% la 44%, pe fondul marii crize economice, adresându-se primilor sărăciți furioși - mediului rural și muncitorilor. 

Astăzi AUR reprezintă partea de Românie care nu face față realității – nu vi se pare că sunt destul de mulți ca să formeze masa critică? 

Suntem într-o criză globalizată. Dreapta e în ascensiune în UE. Aproape jumătate din români sunt în mediul rural, merg la biserică, apoi la vot. O bună parte din diaspora e puțin educată, discriminată, vlăguită și vrea acasă, de asta deja i-a votat masiv. Din 2008, la alegerile legislative, avem o majoritate apatică și blazată care nu iese la vot pentru că nimeni n-a reușit să le gâdile suficient de tare sensibilitățile. La referendumul din 2018 au votat împotriva căsătoriilor gay 3.5 milioane (20%), ăsta e sâmburele tare al extremei drepte. 

Ei? Aşa e? Uite că încep să iasă procentele. 

Societatea democratică e un caleidoscop complicat, într-adevăr e dificil să ții pasul cu tot ce e nou și în mișcare, e nevoie de educație și exercițiu. Pentru cei fără, e mai simplu să-și dorească s-o înghețe într-o ideologie și să dea la o parte tot ceea ce n-au chef să integreze. 

Sigur că n-o să fie copy-paste anii ‘30 din secolul trecut, dar cu siguranța avem toate premisele unor viitoare lovituri foarte serioase în drepturile omului și în democrație. Jumătatea mea mult mai bună decât mine are încredere în mileniali. Eu sunt cinică și cred că fiecare generație își dorește câte un bici pe spinare pe care să-l confunde cu „mă simt viu”, „lupt”, „am un scop înălțător”, „pot fi erou”. Radicalizarea se întâmplă abrupt și rapid. Dacă peste patru ani „omul de aur” o să reprezinte ceva „cool”, s-ar putea să vedem multe bărbi pașoptiste de hipster și codițe consânzene pe sub glugi galben-canar. Deja am văzut destui prin poze. 

Varianta cea mai nașpa ar fi provocarea alegerilor anticipate.

Cum spuneam, iată de ce am ajuns să pun godzilla pe post.

Noi două, familia netradițională, suntem în prima linie și deja știm cum pot să doară șuturile istorice. Nu mai vreau o altă epocă de aur.

Deci, dragi prieteni, ce e de făcut? 

Sau să încep să mă gândesc, Where next?

The Ghostbuster

Covid-19 este din multe puncte de vedere un fenomen fără precedent. Vreau sa mă opresc, mai obiectiv și mai pe larg decât în postarea precedentă, la cele câteva aspecte din imaginarul și ambivalențele pe care le-am observat până acum.

- Inamicul invizibil e lansat mai degrabă de guverne, apelând la poliție și chiar la armată pentru a reduce pierderile umane. Măsurile luate (starea de urgență, limitarea adunărilor, reducerea drepturilor populației, intervenția autorităților publice în sectorul privat) sunt cele specifice unei perioade de beligeranță. Statul a devenit mult mai autoritar și unor partide/grupări s-ar putea să le placă tare această nouă pârghie de control a societății și de preluare a puterii. Ungaria continuă pe calea asta în ciuda avertismentelor UE, în Liban, Hezbollah și-a oferit sprijinul prin voluntari, centre de testare, ambulanțe, fiind de departe cel mai substațial ajutor oferit populației, cu siguranță o să tot avem astfel de exemple.

- Virusul-Mesager are mai multe mesaje pentru societatea civilă, în funcție de ideologie. 

Unii religioși îl citesc în termenii unui nou avertisement împotriva laicizării, deci mesagerul devine divin, un soi de călăreț al apocalipsei, un înger cu sabie. Mai puțin timp la biserică, dar atitudini mai radicalizate.

Unii ecologiști îl traduc ca pe o lecție a naturii dată întregii omeniri care o distruge în mod accelerat. Iar unii simpatizanți ai eugenismului ca pe o acțiune de selecție naturală a celor puternici și sănătoși, pentru că incidența mare a pierderilor e în rândul vârstinicilor și a celor cu anumite boli cronice. Deci virusul nu face decât să „amelioreze patrimoniul genetic” al omenirii și să reducă din problemele sociale. 

În concluzie, virusul ăsta are argumente și metodă, deci nu-i tocmai malefic, ba chiar dimpotrivă, e un fel de bine-mai-târziu. E ca o muscă pe căciulă care ne facem să ne simțim vinovați. Am făcut noi ceva de-a venit, nu știm exact ce, dar e ca o pedeapsă acceptată. E ca șutul în cur părintesc menit să te facă om. Imaginea virusului, oricare ar fi ea, nu face decât să ne reflecte gradul de imaturitate. Operăm în continuare cu închipuiri, de aici și erorile de judecată si decizie.

- Politizarea virusului. China și-a pus costumul de erou, a construit un spital în câteva zile, a „înghețat” un oraș de 11 mil. locuitori și a trimis spre Europa transporturi salvatoare cu echipamente medicale și chiar doctori. Păi cum, dar ăsta nu e tocmai rolul favorit al Americii? Ce fac americanii? America a declarat că virusul s-a născut chinez și că a fost exportat aproape dinadins către lumea întreagă. Cauza lui? Primitivismul și sărăcia comunistă, chinezii ăștia sunt niște necivilizați care mănâncă lilieci, furnicari, tot ce mișcă. Oricum parte din echipamente s-au dovedit defecte (teste, măști de protecție), iar costumul de erou al Chinei s-a cam dezintegrat.

Italia a fost prima țară care a declarat că dacă UE nu se implică mai mult în rezolvarea crizei, atunci degeaba există. Într-adevăr UE pare un fel de găină decapitată, fiecare țară se descurcă cum poate. UK care tocmai jubilat la brexit cu clovnerii și aroganță, plutește în derivă, sub comenzile contradictorii ale unuia din cei mai incompetenți prim-miniștri din istoria țării. 

În România, virusul a ajuns legat de diaspora ignorantă care a revenit puhoi în țară. Atenția s-a îndreptat mai ales către țigani, vinovații noștri din principiu - iar s-au întors ăștia, nespălații și needucații, să ne strice nouă ordinea și curățenia proverbiale. În multe țări asiatice vinovatul este „omul alb”, idee alimentată și de către autorități prin varii măsuri discriminatorii.

Deja fiecare poate arăta cu degetul niște vinovați. Dar unde-i super-eroul? Super-eroul o să fie vaccinul mult așteptat (The Ghostbuster), și sunt tare curioasă ce naționalitate o să aibă! 

- Pierderile în urma acestei pandemii sunt evidente: umane în primul rând, apoi de ordin economic, specifice unei recesiuni (deocamdată).

Pentru evaluarea pierderilor umane, avem cifrele oficiale declarate de către fiecare țară. Cele cu regimuri totalitariste (China, Rusia, Tailanda etc) unde orice problemă devine o problemă de imagine, cel mai probabil vor continua să publice date eronate, diminuând cifrele cât mai mult posibil. Dar nici în cifrele statelor democratice nu te poți încrede prea tare din cauza metodologiei diferite. Pe urmă e problema accesibilității (cei care nu au acces la serviciile medicale nu vor fi luați în considerare) și a pierderilor indirecte (cei care nu-și mai pot urma tratamentele pentru alte afecțiuni).

Avem prin urmare statistici incomplete și necomparabile. Ne uităm zilnic la cifrele astea. Cu cât cresc, cu atât își pierd semnificația, la fel ca banii pe timp de hiper-inflație. De obicei ne uităm la prima cifră și la ordinul de mărime. Când crește de la 1 la 100 într-o zi, te înfiori; dar de la 1000 la 1100, nu prea, deși intervalul e identic. Statistica mondială arată ca un contor traficat care ne impresionează din ce în ce mai puțin. Când ai deja un milion, nu te mai uiți la ultimele cinci cifre.

Deocamdată marea majoritate a țărilor a ales să pună viața oamenilor în prioritate, de la bun început. Dar cât o să rezistăm în condiții de carantină, șomaj tehnic și sub-productie? Când o să înceapă fiecare stat să prioritizeze economia? Cine o să-și dorească asta primul, guvernul sau chiar societatea civilă? Dincolo de resurse, n-o să depindă oare și de regimul politic existent (democrație sau dictatura) sau de datele alegerilor electorale? 

Pe de altă parte avem câțiva ignoranți, fie bășcălioși (Bielorusia, Brazilia, Nicaragua), fie nehotărâți (US, UK care între timp s-au repliat), fie ipocriți (India care a pus toată țara în caratină, ca și cum asta ar fi posibil). Fiecare țară va avea o notă de plată la sfârșitul perioadei care e posibil să schimbe chiar și regimuri politice.

- Beneficiile sunt un subiect destul de delicat având în vedere prețul pe care îl plătim cu toții, dar în toată nebunia asta există și chestii bune. În mod ironic, c-așa-i viața, multe devin ambivalente.

Cel mai vizibil ar fi reducerea poluării în marile orașe, cu asta suntem mulți de acord, simțindu-ne mai puțin vinovați față de natură, dar în același timp mai frustrați pentru că natura e fericită atâta timp cât noi toți suntem în condiții de prizonierat.

Creșterea flexibilității din jurul condițiilor de muncă, cu ajutorul internetului. E bine? Ei, nu chiar așa de bine când copiii fug prin casă ca în acceleratorul de particule. Iar faptul că nu mai există limite clare între muncă și familie, face ca unii aflați în această situație pentru prima dată să muncească chiar mai mult decât înainte.

Mai mult timp lângă familie. Cam nasol când familia nu funcționează, când există precedentul violenței, alcoolismului și al altor dependențe (am observat cu oarece uimire ca pe lângă unele produse alimentare, și berea s-a rărit binișor pe rafturile de la Profi).

Redescoperirea lui „acasă” vine și ea într-un mod turbulent, amestecat. Ce înseamnă „acasă” când locuiești în 20 de mp sau când n-o ai nici măcar pe asta, și cât de otrăvitor poate deveni acest spațiu? 

Mai multă creativitate, de voie sau de nevoie (noi rețete de bucătărie, reutilizarea unor materiale sau resturi vechi, mai mult timp dedicat preocupărilor personale etc). Asta însă mai vine și cu ceva pericole, mai mult bucătărit, bricolat și improvizații – mai multe tăieturi, lovituri și accidentări.

Acces gratuit la multe categorii de informații culturale (cărți, filme, spectacole). E minunat, ne obișnuim repede cu lucrurile bune, dar cel puțin în ceea ce mă privește, cu cât mă străduiesc mai puțin să obțin un lucru, cu atât mai repede îmi scade interesul. Pe urmă dacă opțiunile sunt prea numeroase, iar mi se curbează entuziasmul. În concluzie, deși foarte încântată de ideea acestor generozități, am devenit blazată mult prea repede.

În măsura în care starea asta de captivitate se prelungește mai multe săptămâni, îmi propun ca următoarea postare să fie despre (de)socializare (care sunt noile gesturi, comportamente și atitudini) și despre efectele stării de captivitate asupra corpului și a imaginii despre corp.

Războiul Păpădiilor

Există un tip unitate care se naște și se construiește pe seama „dușmanului comun”. Inamicul comun de data asta nu e o altă țară, o altă religie sau un alt model de guvernare, ci un virus care seamănă cu o păpădie și care se răspândește prin lume la fel de ușor ca puful lor. Lumea a intrat într-o stare febrilă, unii descoperă cu uimire liniștea, aerul mai curat, propriile gânduri care se aud din ce în ce mai clar, spațiul mic al apartamentelor prin care doar tranzitau în drum spre un lung lanț de scopuri și motive, propria familie de care nu mai au unde se ascunde. Ne reconectăm cu prietenii îndepărtați. Facem donații, semnăm petiții. Ne sunăm părinții mai des. Părem mai uniți.

Timpul de care ne plângeam că se contractă din ce în ce mai mult, se relaxează și deja începe să ne agaseze cu durata lui. Nemișcarea și liniștea ne angoasează. Unii speră că e o lecție pe care o s-o învățăm. Eu cred că cei preocupați de natură și echilibru n-au așteptat virusul ăsta și că, odată terminată criza, majoritatea va simți nevoia să-și satisfacă frustrările, să debordeze din nou. O să se învârtă planeta pe muzică de dans, de o să se sperie cometele. O să apară o nouă generație, „dandelion baby boom”. Dacă acuma nu mai găsim produse de bază gen făină și orez, after-covid o să ne luăm unii altora de sub nas alcoolul, delicatesele și biletele de avion.

În toată nebunia asta, cu sigurață se întâmplă ca natura umană să jubileze în secret, iată că ceva a luat inițiativa să mai rărească din populație, ce să vezi, tocmai din segmentul asistat al persoanelor în vârstă, bolnave, vulnerabile, apoi din cei mulți, înghesuiți și săraci din mega-mahalalele lumii care nu au acces nici măcar la apă potabilă. Uite cum schimbăm inamicul în mesager, cum păpădiile astea ofensive devin ecoul unor gânduri ascunse, al dorințelor de uniformizare, de selecție. Mulți credincioși devin radicali pentru că identifică un semnal de alarmă divin. E paradoxal pentru că sacrul a ajuns de fapt sub semnul întrebării, cele sfinte nu bat virusul, iar biserica trebuie să se supună legilor și autorităților. Ca orice situație limită, păpădiile astea o să ne ridice la cote maxime bunătatea și răutatea, generozitatea și egoismul, bigotismul și liberalismul, tenacitatea și lașitățile.

După ce trec, o să ne îndepărtăm unii de alții și mai tare.

Ce s-a schimbat concret în viața mea? Cel mai drastic, viața socială. Nu era săptămână să nu ne vedem din prieteni, să mâncăm împreună, să mergem în drumețiile duminicale. E nasol fără. E și mai nasol să știm că nu putem fi alături de familie la fel de ușor ca înainte, că prezența noastră e un risc pentru ei. Simt că îmi ies din formă, ne lipsesc cei câțiva km pe care îi parcurgeam prin păduri, în aer curat. Am urechile calde de la vorbitul la telefon. Parca și capul mă doare mai des. Sunt un pic mai irascibilă, că mă tot uit la cifrele în creștere. Am mai puțin spor la muncă, deși noi oricum munceam de acasă. Mănânc mai mult și mai dezordonat, tocmai pentru că știu că ar trebui să fiu atentă cu resursele limitate. Deși biblioteca a fost mereu plină cu cărți, acum citesc mai mult. Am descoperit albume excepționale pentru că am ascultat mult mai multă muzică. Curând ne reapucăm de bricolat prin casă, avem idei noi. Am plantat două rădăcini de salată, mai mult la mișto, dar uite că le-a dat frunza, așa că acuma ne gândim ce să mai creștem pe terasa noastră.

Nu e decât începutul, zice vocea pesimistă. E un alt început, zice cealaltă.

PS: Tocmai am aflat că Vintilă Mihăilescu a plecat dintre noi, mi-a fost profesor la masterul de antropologie. Îi datorez enorm de mult: felul magic în care mi-a deschis ochii asupra unei întregi lumi aflate lângă mine, pe care nu fusesem în stare s-o văd. I-am luat cărțile după mine prin lume, ca pe o busolă. Am sperat din tot sufletul să-l revăd la Sibiu, la festivalul de film documentar, gânditor și bonom, cu mersul lui ușor aiurit și chipul lui de patriarh prietenos...