Există un tip unitate care se naște și se construiește pe seama
„dușmanului comun”. Inamicul comun de data asta nu e o altă
țară, o altă religie sau un alt model de guvernare, ci un virus
care seamănă cu o păpădie și care se răspândește prin lume la
fel de ușor ca puful lor. Lumea a intrat într-o stare febrilă,
unii descoperă cu uimire liniștea, aerul mai curat, propriile
gânduri care se aud din ce în ce mai clar, spațiul mic al
apartamentelor prin care doar tranzitau în drum spre un lung lanț
de scopuri și motive, propria familie de care nu mai au unde se
ascunde. Ne reconectăm cu prietenii îndepărtați. Facem donații,
semnăm petiții. Ne sunăm părinții mai des. Părem mai uniți.
Timpul de care ne plângeam că se contractă din ce în ce mai mult,
se relaxează și deja începe să ne agaseze cu durata lui.
Nemișcarea și liniștea ne angoasează. Unii speră că e o lecție
pe care o s-o învățăm. Eu cred că cei preocupați de natură și
echilibru n-au așteptat virusul ăsta și că, odată terminată
criza, majoritatea va simți nevoia să-și satisfacă frustrările,
să debordeze din nou. O să se învârtă planeta pe muzică de
dans, de o să se sperie cometele. O să apară o nouă generație,
„dandelion baby boom”. Dacă acuma nu mai găsim produse de bază
gen făină și orez, after-covid o să ne luăm unii altora de sub
nas alcoolul, delicatesele și biletele de avion.
În toată nebunia asta, cu sigurață se întâmplă ca natura umană
să jubileze în secret, iată că ceva a luat inițiativa să mai
rărească din populație, ce să vezi, tocmai din segmentul asistat
al persoanelor în vârstă, bolnave, vulnerabile, apoi din cei
mulți, înghesuiți și săraci din mega-mahalalele lumii care nu au
acces nici măcar la apă potabilă. Uite cum schimbăm inamicul în
mesager, cum păpădiile astea ofensive devin ecoul unor gânduri
ascunse, al dorințelor de uniformizare, de selecție. Mulți
credincioși devin radicali pentru că identifică un semnal de
alarmă divin. E paradoxal pentru că sacrul a ajuns de fapt sub
semnul întrebării, cele sfinte nu bat virusul, iar biserica trebuie
să se supună legilor și autorităților. Ca orice situație
limită, păpădiile astea o să ne ridice la cote maxime bunătatea
și răutatea, generozitatea și egoismul, bigotismul și
liberalismul, tenacitatea și lașitățile.
După ce trec, o să ne îndepărtăm unii de alții și mai tare.
Ce s-a schimbat concret în viața mea? Cel mai drastic, viața
socială. Nu era săptămână să nu ne vedem din prieteni, să
mâncăm împreună, să mergem în drumețiile duminicale. E nasol
fără. E și mai nasol să știm că nu putem fi alături de familie
la fel de ușor ca înainte, că prezența noastră e un risc pentru
ei. Simt că îmi ies din formă, ne lipsesc cei câțiva km pe care
îi parcurgeam prin păduri, în aer curat. Am urechile calde de la
vorbitul la telefon. Parca și capul mă doare mai des. Sunt un pic
mai irascibilă, că mă tot uit la cifrele în creștere. Am mai
puțin spor la muncă, deși noi oricum munceam de acasă. Mănânc
mai mult și mai dezordonat, tocmai pentru că știu că ar trebui să
fiu atentă cu resursele limitate. Deși biblioteca a fost mereu
plină cu cărți, acum citesc mai mult. Am descoperit albume
excepționale pentru că am ascultat mult mai multă muzică. Curând
ne reapucăm de bricolat prin casă, avem idei noi. Am plantat două
rădăcini de salată, mai mult la mișto, dar uite că le-a dat
frunza, așa că acuma ne gândim ce să mai creștem pe terasa
noastră.
Nu e decât începutul, zice vocea pesimistă. E un alt început,
zice cealaltă.
PS: Tocmai am aflat că Vintilă Mihăilescu a plecat dintre noi,
mi-a fost profesor la masterul de antropologie. Îi datorez enorm de
mult: felul magic în care mi-a deschis ochii asupra unei întregi
lumi aflate lângă mine, pe care nu fusesem în stare s-o văd. I-am
luat cărțile după mine prin lume, ca pe o busolă. Am sperat din
tot sufletul să-l revăd la Sibiu, la festivalul de film documentar,
gânditor și bonom, cu mersul lui ușor aiurit și chipul lui de
patriarh prietenos...
