Mama face parte din generația femeilor "fustă-pantaloni" care și-a exersat zilnic la serviciu autoritatea și competențele, iar acasă, în fața soțului, obediența. Îmi amintesc surpriza pe care am avut-o când am descoperit-o pe mama cea de fier, cât m-au uimit confidența ei, suplețea socială, forța, de fapt animalul politic. Mama muncea cât șapte, în plus făcea și desfăcea alianțe și intrigi cu o mare abilitate. Faza cu pile, cunoștințe, relații e ceva ce-am cunoscut în toată splendoarea. Nu era om la care să nu poată ajunge cu agenda ei, indiferent la câte sute de kilometri distanță. Dar acasă avea tradiționala listă de îndatoriri casnice pe care nu s-a gândit s-o conteste niciodată. Timpul ei de muncă era undeva la 16-18 ore pe zi. Și într-o parte, și într-alta, primea scutire foarte rar, numai în caz de boală gravă.
Generația fustelor-pantaloni a fost una extrem de presurizată. Față de muncă și orânduirea politică, zel total. Față de soț, clasica poziție de subordonare. Față de părinți (inclusiv socri), respect și datoria de a le purta de grijă. Din toată familia, singurul căruia putea (chiar se cerea) să-i arate fermitate era copilul care la rândul său era responsabil să-și demonstreze buna creștere ca parte din respectabilitatea familiei.
Mama și-a adunat toate punctele ca un jucător de canastă, pentru că weltanschauungul ei a fost: respectarea rețetarului de îndatoriri = reușită = viață lungă și bună. Și-a amânat bucuriile și dorințele pentru pensie - înțeleasă ca timp al răsplatei.
I-ar fi fost mult mai ușor să creadă în rai. Pentru că dacă nu crezi în lumile bune de dincolo, trebuie să faci exercițiul zilnic al înțelegerii și acceptării morții. Trebuie să-ți faci gimnastica întrebărilor, să-ți flexezi mintea de la umor la seriozitate și înapoi, să fii un Sisif care se tot întoarce după bolovan. Întrebări ca să împingi limitele, umor ca să spargi tiparele, seriozitate ca să reconstruiești mai bine.
Rânduiala în care a crezut ea a dispărut și a lăsat-o fără repere, plină de resentimente, neînțelegeri și temeri.
Tata s-a topit pe neașteptate în trei luni.
Propria-i viață ordonată n-a scutit-o de un cancer foarte încăpățânat.
Am ajuns față în față cu o mamă bolnavă care se lasă terorizată de necunoscutele zilei de mâine, care tot regretă și tot încearcă să rescrie trecutul. Care se plânge de singurătate cu mine alături. Care vânează toate știrile și veștile proaste ca să se hrănească cu toxinele lor și să mi le regurgiteze și mie. Care mă încearcă permanent cu șantaje emoționale. Care nu mai primește deplin nicio bucurie. Pentru ea viața e întotdeauna în altă parte, vorba lui Kundera, iar ce fac eu nu-i niciodată suficient.
- Mamă, ai ziua de azi, ai momentul ăsta, îi spun.
Mama se uită prin mine și-mi spune că mie mi-e ușor să vorbesc. Eu încă le am pe toate. Ea nu mai are nimic.
Ce e extraordinar s-a întâmplat deja, e viața. Ce miracol mai mare să-ți poți imagina sau aștepta.
Memento mori trebuie să redevină parte din educația noastră. Moartea trebuie salvată de stigma eșecului, a pedepsei sau a cumplitului, ca să ne țină atenția trează spre fracțiunilea acelea de secundă care sunt desăvârșite.
