(Stromae, Carmen)
Twitter te frustrează. E un pom cu fructe amestecate. Încerci multe până să dai de unul care îți cade bine. E ca un altoi din toate celelalte rețele de socializare. Un pic de fb, insta, tiktok, chiar și whatsapp. Te așteptai la o platformă de microblogging, de informare, de socializare cu conținut? Ei nu, ai găsit un bazar. Pe alocuri e mișto. Uneori te agresează. Destul de des te plictisește.
Ce mai cauți pe Twitter?
Te enervează și te plângi că-i toxic. Îți propui să ieși și să nu te mai întorci. Oh, the drama. Dar revii. Din când în când îți vine ca o mănușă.
Ai scăpat de neamurile și cunoștințele care te-au găsit pe fb. Ai scăpat și de colegii de pe linkedin. E mai mult o lume a avatarurilor.
Vrei atenție. Vrei să fii plăcut. E un fel de a-ți hrăni confidența. Știi că popularitatea unui tuit e de multe ori legată de mediocritate. E firesc, pică fix pe moțul lui Gauss, unde-i cald și bine.
Îți echilibrezi umorile. Năucit de știri, îți cauți un punct de echilibru. Sudui, vezi că ți se alătură și alții, defulați împreună, e aproape ca la un protest în stradă. N-ai rezolvat mare lucru, dar te simți un pic mai bine și poți să-ți vezi mai departe de treburi.
Te ia viața pe sus. La cele rele, ai nevoie de sprijin. Orice te-a lovit, sigur o să mai găsești mulți alții care au trecut prin asta. Ceva sfaturi și încurajări sunt mereu binevenite.
Faci terapie gratis. Te folosești de tw, îl consumi și tu la rândul tău. Îl abuzezi vorbind despre orice îți trece prin cap. Chiar dacă nu-ți dă nimeni atenție. De fapt mai ales pentru că nu-ți dau mulți atenție atunci când pui degetul pe-o rană. Comunicarea e parte din vindecare, oricare ți-ar fi baiul.
E un exercițiu foarte bun de dialog, mai ales pentru cei introvertiți și emotivi. Ai scăpat de presiunea spontaneității. Timpul de reflecție e un lux pe care realitatea ți-l oferă foarte rar.
Îți găsești altfel de prieteni. Cu unii chiar vrei să te întâlnești, să-i cunoști mai bine. E un schimb subtil de emoții chiar și așa, de la distanță și prin avatari. E volatil, dar atât cât e, îți umple un gol.
Cuvintele ne-au făcut, cuvintele ne omoară
Cel mai rece duș pe tw e banalitatea. Pentru că nu e banalitatea vieții de zi cu zi, ci o specie mult mai enervantă. Când pălăvrăgim în realitate despre nimicuri, vrem, nu vrem, adăugăm propria semnătură stilistică, un fel anume de a livra un enunț. Și nimicul ăla devine ceva singular. În scris, singurul mod prin care ne putem deosebi e felul în care alegem și combinăm cuvintele. Bună dimineața, în viața reală e o plăcere, oricât de des o auzi. E ceva unic datorită chimiei spontane dintre voce, ton, privire, expresie, nuanța unui parfum, moment, etc. În scris, devine o platitudine iritantă prin uniformitate. Transmite aceeași emoție ca lecturarea unui dicționar. Confuzia dintre efectul verbalizării și cel al scrierii face ca multe tuituri să fie grețos de plicticoase.
Deși tw e destinat mai degrabă logosului, imaginile sunt mult mai populare. Și nu pentru că imaginea face cât o mie de cuvinte. Mai degrabă pentru că imaginile au un caracter descriptiv și invită la contemplare, sunt deci mai prietenoase, în timp ce cuvintele sunt instrumente de definire, sunt hotare care pot provoca tensiune și conflict. Iar atunci când nu știi să te exprimi, dar insiști să scrii, e ca și cum vrei să operezi fără să știi să mânuiești scalpelul.
Sunt păsări rare cei care știu și să emită, și să recepționeze. Ca să ajungi mai bogat cu o idee, trebuie să fii obișnuit să-ți forțezi granițele înțelegerii. Să accepți că argumentele celuilalt sunt mai convingătoare decât ale tale. E un exercițiu dificil mai ales în vremuri atât de tulburi. E firesc ca media de socializare să fie la rândul ei plină de puseuri, conflicte și intransigențe.
Sunt idioți toți cei cu alte obiceiuri și păreri decât ale tale, indiferent că e vorba de politică, vaccinare sau culoarea șosetelor. Opinia publică e mult mai dezinhibată și netemătoare în spațiul virtual pentru că în cel mai rău caz riscă doar o nepopularitate temporară față de o bătaie zdravănă. Nu te duci în mijlocul pieței să-ți strigi opiniile categorice și să aștepți aplauze. Cel mai probabil o să primești în scăfârlie niște legume stricate. Nu pleci de lângă cineva în timp ce vorbește cu tine, din cauză că nu ești de acord cu ce spune. Nu-i închizi telefonul în nas, nu-i blochezi numărul. Nu faci un oaspete idiot și-l dai afară. Nu poți pretinde ca toți ceilalți să fie după chipul și asemănarea ta. În viața de zi cu zi există un liant social care te învață ce-i compromisul: nevoia reală de ceilalți. Pe media de socializare, în schimb, e plin de zei furioși. Narcisismul, deja marcă a secolului, capătă proporții înfiorătoare.
Nu doar participanții sunt răspunzători pentru balastul de pe tw. Pe o platformă confuză ca scop și mijloace nici n-are cum să fie altfel. E mai puțin aglomerat ca fb, dar conținutul nu-i mai grozav. Sunt mulți care scriu bine și consistent pe fb, mai ales că nu sunt condiționați de scurtimea textului. Cu 280 de caractere la dispoziție ești tentat să formulezi direct concluziile, fără să mai consideri contextul. Te obișnuiești să sari peste argumente și raționament. Riști să devii superficial și rigid. Să gândești în formulă de tuit. Într-un fel te radicalizezi și uiți esențialul: e nevoie de tot felul de oameni ca să facem o lume.
Deci, dragă avatarule,
Oricât de multă nevoie ai avea de socializare, nu fi banal. Nu cerși atenție cu orice preț, că devii debil.
Oricât de multă nevoie ai avea de afirmare, lasă loc de dialog. Din propriile enunțuri nu mai ai ce să înveți.
Oricât de multă nevoie ai avea de confirmare, nu da un tuit numai ca să iei inimioare, că te obișnuiești cu condiționarea asta și cu propriile limite.
