Niciodată nu m-am simțit în largul meu privind tablourile lui Chirico. E o senzație stranie de pericol, abandon, pustiu, tristețe. Mă copleșește și asta m-a făcut să-l tot evit. Întâmplător aseară m-am reîntâlnit cu una din cele mai cunoscute picturi ale lui, 'Cântecul dragostei'. Probabil tabloul anului 1914 în pictura europeană, care i-a fascinat pe mai toți suprarealiștii vremii.
Am uitat de războiul din Ucraina și am început să fac săpături. Ce legătură e între capul lui Apollo, o mănușă roșie și o minge verde? Am dat de cele mai trăznite interpretări: https://www.youtube.com/watch?v=nZIFHLY9u8g
Noi, cei obișnuiți cu excesul de conținut și cu șocul vizual zilnic, mai avem oare capacitatea să înțelegem pe deplin impactul unei asemenea imagini pentru ochiul vremii respective?
Astăzi avem la distanță de un click un munte de informații imagistice, sub formă fotografie, pictură, știri, publicitate, filme, etc. Ca să putem face față acestui volum, a trebuit să ne desensibilizăm privirea. Aș zice că efectul acestui tablou astăzi, oricare ar fi el, trebuie că e mult diluat față de cel resimțit de contemporanii lui Chirico.
Suprarealismul, oricât s-a vrut să fie 'automatism psihic pur', 'absența unui control exercitat de rațiune', a ajuns oricum să construiască sensuri noi. Pentru că asta e dresat creierul uman să facă de mii de decenii. Să fie excesiv în crearea de sensuri.
Unii suprarealiști au reușit să rămână mai enigmatici ca alții. Pentru mine Chirico e unul dintre cei mai misterioși.
Așa că n-o să mai încerc să explic ceva ce s-a declarat enigmatic. Mai ales la o sută de ani distanță. Pentru că sensurile pot fi atât de personale și atât de ancorate în momentul respectiv încât să rămână de negăsit.
What is especially needed is great sensitivity: to look upon everything in the world as enigma….To live in the world as in an immense museum of strange things.
Și-atunci cum rămâne cu Cântecul Dragostei? Când am simțit că și eu îmi creez piste false, numai din vanitatea de a găsi o explicație, mi-a venit brusc în minte o altă întrebare. Ce aș pune eu, azi, în locul capului lui Apollo, mănușii roșii desperecheate, înfipte în cui și mingii verzi cu care nu se joacă nimeni? Fără să mă gândesc mult, păstrând o înrudire semantică, mi-a ieșit următoarea scenă:
Un alt cântec al dragostei. Bun-nebun, dar al meu. Și brusc Chirico mi-a devenit drag și i-am devenit recunoscătoare că de la o distanță de mai bine de un secol mi-a ridicat mingea la fileu într-un mod atât de genial, încât să-mi pot crea și eu o lume de metafore pe înțelesul meu.
