Ziua Internațională a Romilor m-a prins la Madrid. Flamenco a ajuns nu doar parte din patrimoniul cultural al Spaniei, ci și al umanității (Unesco). Noi încă n-am recunoscut muzica tarafurilor și a fanfarelor ca parte din patrimoniul nostru, deși e unul din cele mai exportate și cunoscute produse culturale. Și din nou îmi amintesc întrebarea genială a unui prieten francez, Cum de nu-i suportați pe romi, dar săriți de pe scaune să dansați când le auziți muzica?
Pentru că încă n-am ieșit din marea ipocrizie în care pretindem că știm cine sunt romii și unde le e locul. Cât mai departe de noi.
Mă întreb, dacă n-ar fi fost ei, cine ar fi ajuns țapul nostru ispășitor. Timp de secole li s-a spus (a)țigani și s-au aflat în proprietatea domnitorilor, boierilor, mănăstirilor care-i tranzacționau în grup (sălașe). Dictatura comunistă s-a fofilat să le recunoască istoria. Democrația continuă să-i lase în plata lor, fără nicio dorință reală de a investi în ei. Abia după anii '90 am început să aud rom în loc de țigan și habar n-aveam că vine de la om, bărbat. Și așa trebuie să le spunem în continuare, fără să tot întoarcem ochii și să ridicăm din sprâncene. E foarte simplu, țigan înseamnă rob. Proasta obișnuință nu e o scuză, ba dimpotrivă, arată și mai clar cu degetul către cei aproape 500 de ani de robie și încă vreo 160 de ani de discriminare.
Cât de greu e să înlocuiești un cuvânt ofensiv cu unul inofensiv?
Și în copilăria mea țiganul a fost Bau-bau, pericolul și pedeapsa dacă nu eram cuminte. Nimeni din jur nu i-a vorbit vreodată de bine. Însă același familion n-a ezitat să se uite la filmul Șatra de nenumărate ori și să cumpere discul cu coloana sonoră pe care țopăiam cu diverse ocazii vesele. Așa aflat-am că țigăncile-s frumoase, iar țiganii focoși - aceleași clișee de romantizare/erotizare folosite cam prin toată cultura albă pentru cei de culoare. Evident, actorii care i-au jucat pe țiganii din filmul lui Loteanu au fost moldoveni emeriți, fără nicio legătură cu etnia romă (whitewashing-ul comunist n-a fost cu nimic mai prejos decât cel hollywoodian).
Spre deosebire de afro-americanii care după o lungă luptă au devenit în sfârșit vizibili în toate domeniile, culminând cu alegerea lui Barack Obama, reușind să anuleze o bună parte din clișeele fabricate despre ei, romii continuă să fie depictați ca să placă publicului, ca în serialul State (foarte prizat de tata), o culme a caricaturizării romilor autohtoni. Mai nou avem internaționalul și romanțatul Peaky Blinders, țiganii-gangsteri cu ochi albaștri.
E semnul cel mai clar al excluziunii: nu te cunosc, deci te inventez.
Eu am ajuns la (r)om foarte târziu. Mi-e rușine de cât de recent am aflat de puțina și crunta lor istorie. Vreau să dau măcar un fragment din discursul lui Mihail Kogălniceanu, din aprilie 1891, în ședința solemnă a Academiei Române, pentru că eu l-am tot citit și recitit, de fiecare dată cu lacrimi în ochi:
Legea țării trata pe țigani de lucru, vândut și cumpărat ca lucru, deși prin deriziune numărul sau individul se califica de suflet: am atâtea suflete de țigani; în realitate, și mai ales stăpânii care aveau puțini țigani, îi tratau mai rău chiar decât prescripțiunile legii.
Chiar pe ulițele orașului Iași, în tinerețele mele am văzut ființe omenești purtând lanțuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte și legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închidere în închisori particulare, aruncați goi în zăpadă sau în râuri înghețate, iată soarta nenorociților țigani! Apoi disprețul pentru sfințenia și legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinți, copiii rupți de la sânul născătorilor lor și răzlețiți și despărțiți unii de alții, și vânduți ca vitele la deosebiți cumpărători, în cele patru colțuri ale României. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite ființe; era un spectacol grozav, strigător la cer. De aceea, povățuiți de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bătrâni și tineri au întreprins de a spăla patria lor de rușinea sclaviei.
Societății noastre i se rupe de condiția romilor. Nu se vede nici măcar umbra unei rușini. Sute de ani au fost considerați neoameni. Chiar și dezrobirea s-a făcut fără niciun plan. Multe generații de romi au trăit cu convingerea că ne sunt inferiori și au acceptat transferul de rușine pe care noi încă refuzăm s-o simțim. Astăzi îi avem exact acolo unde i-am împins, la marginea societății, săraci, lipsiți de educație, închiși într-un timp al lor.
Și tot nu vedem șutul în cur pe care ni-l dă istoria.
Iar ei, la fel ca majoritatea afro-americanilor de acum 100 de ani, abia încep să-și descopere propria istorie. Au apărut câteva vârfuri și ăsta e începutul schimbării. Profesori, scriitori, artiști, activiști. Câteva modele cu care să se poate identifica. Pentru că așa cum noi le-am inventat impuritatea, și ei ne-au inventat-o pe-a noastră. Așa cu noi nu-i respectăm, nici ei nu ne respectă. Ca să scape de necurățenia simbolică pe care le-am atribuit-o, ne-au ripostat cu o puritate simbolică, o supraabundență de ritualuri, obiceiuri și tabuuri.
O să fie o vindecare lungă, plină de resentimente și excese, pentru că și cu asta îi lăsăm singuri.
Într-o zi de pandemie am văzut-o pe actrița Alina Șerban (Bilet de iertare, Gypsy Queen). În centrul vechi din București, pe-o bancă, vorbea la telefon și fuma o țigară. M-am entuziasmat și m-am avântat spre ea. Ea a văzut un chip cu mască, venind ca un glonț. Și, spre groaza mea, am văzut-o cum intră în panică. M-am oprit la fel brusc și am început dau din mâini a mulțumiri și inimioare. Tot sângele care i se lăsase din obraji i-a revenit la fel de violent și a început să râdă. O descărcare nervoasă.
M-a durut sufletul pentru ce i-am provocat fără voie. Povestea ei e una care te scutură tare de tot, un copil trecut prin rușinea de a fi țigan, sărăcie, abandon, violență. Astăzi, o femeie care își linge rănile, prinsă între două lumi.
Să nu uit niciodată ce-am văzut în ochii ei.
