Mi-am pierdut mama. Și n-am nicio poveste împăciuitoare despre rai sau suflet, și nici ușurința eliberării emoțiilor. Sunt ireligioasă și introvertită. Așa că m-am trezit față în față cu vidul. Sunt în limb, cum ar veni. Ăsta e exact acel moment pentru care au fost inventate religiile și efectul lor opioid. Dar ce se întâmplă cu cei care nu cred. Cu mine.
Am câteva certitudini, puține, care mă țin la suprafață:
Cu sau fără voia mea, există schimbare. E treaba timpului.
Pe lângă amintiri, există și uitare. E tot treaba lui.
Nenorocirea îmi scoate binele și frumosul din lâncezeala lor obișnuită. Mi le dezbracă de zorzoane și le distilează substanța. E un fel de seducție. E un fel de purificare. Face posibil extraordinarul.
Am văzut multe. Toate au fost trăibile.
Niciuna din angoasele mele n-a fost justificată. Nimic din ce mi-am imaginat vreodată n-a ajuns să se întâmple.
Dragostea există. EA dă dimensiune morții. Din cauza ei, chiar și cea mai discretă prezență se transformă într-o absență teribilă. Datorită ei iertăm tot.
Ce mi se întâmplă concret zilele astea:
Nu mă mai pot concentra. Însă mă încăpățânez să duc lucrurile la bun sfârșit.
Mă prind mai greu la glume, dar tot râd.
Plânsul mă prinde mult mai repede, dar nu ține mult.
Aplatizez bucuriile. Relativizez și problemele.
Dorm prea mult.
Alerg foarte puțin.
Mi-au ieșit niște feluri de mâncare nemâncabile. Le-am mâncat așa.
Mă mai trezesc că nu știu ce zi e, rămân în urmă cu timpul.
Am fracțiuni de secundă în care dau s-o sun. Rămășița unui reflex zilnic.
M-aș îngrijora dacă aș fi altfel.
E felul meu foarte lent, infantil și aerian de a-mi linge o rană foarte adâncă. Și am bafta extraordinară că în tot timpul ăsta sunt cât de poate de ocrotită.
