S-a întâmplat să dau cu nasul de aceeași idee în două surse diferite. Simone de Beauvoir afirmă în Al doilea sex, că omul (bărbatul) oricărei epoci nu și-a dorit decât să se autodepășească. Bărbatul s-a identificat pe sine cu transcendența, iar pe femeie, cu imanența, cu pasivitatea. Însă din 1950 s-au schimbat multe, iar azi transcendența este accesibilă deopotrivă și multor femei. Un serial documentar de pe Netflix, Human Playground, arată reprezentanți ai ambelor sexe vânând, cu orice preț și în nenumărate feluri, imposibilul.
A rămâne viu pentru perpetuarea speciei e un scop în sine pentru toate celelalte vietăți. Doar pentru noi viața e un simplu vehicul către altceva aparent mult mai prețios. Oamenii o riscă să ajungă pe un vârf de munte, să depășească viteza sunetului plonjând din stratosferă spre pământ, să alerge maratoane consecutive în deșert, să fenteze animale sălbatice într-o arenă. Să depășim. Să dominăm. Nu e nimic nou sub soare. Începând cu cele mai vechi civilizații, istoria a înregistrat note de plată incredibil de lungi de vieți sacrificate pentru zei sau reprezentanții lor pe pământ, plini de idei mărețe. Nimic nu cere mai multă moarte și cruzime, ca o ficțiune bine spusă.
Secolul nostru a împins și mai mult limita absurdului, cu ajutorul tehnologiei și al banilor. Au început primele zboruri pe orbită, pentru un preț mediu de 350.000$, așa, de chichi-bambus, să vadă unii pentru câteva minute cât de albastră e bila pe care stăm. Ascensiunea pe Everest seamănă cu o coadă de-a noastră la alimentara din anii ‘80, cu două-trei sute de alpiniști pe zi încolonați pe creastă. Au ajuns în vârf inclusiv persoane cu membre amputate, chiar și un nevăzător. Nu neg efortul fizic uriaș individual, dar cu siguranță banii joacă un rol din ce în ce mai important în multe reușite. De la imposibil la posibil, de multe ori nu-i decât un pas de preț.
S-a vândut prima sculptură invizibilă, cu 18.000$. Povestea Hainele cele noi ale împăratului a devenit realitate. E din ce în ce mai greu să definim nebunia când iluziile ne absorb o mare parte din resurse. Depășirea unui record capătă infinit mai multă atenție pozitivă decât o reușită medicală extraordinară, deși skydiving-ul n-a salvat pe nimeni de la moarte, un vaccin, da. Un tweet e mai important ca o lucrare de cercetare. Cea mai cunoscută ecuație nu e F=ma sau E=hv, ci E=mc2, explozia nucleară. Cauza fascinației e bomba atomică, nu relația dintre energie și materie. Pe urmă nici Newton, nici Planck nu apar pe vreun tricou. Le lipsesc părul vâlvoi și limba scoasă.
Nevoia de putere și de nevoia de divertisment sunt principalele motoare ale lumii noastre, în timp ce viața ne e de fapt condiționată de boli și războaie, de resursele limitate și clima în schimbare. În cele mai sărace colțuri de lume o să găsești arme și acces la youtube. Guns N’ Smartphones. În serialul Human Playground, într-un cadru despre luptele cu bețe (evident marketizate ca tradiționale) dintre două triburi din Etiopia, pentru câteva secunde și mai degrabă întâmplător, am remarcat că unul din acei viteji bărbați în curul gol purta o armă automată pe umăr.
Suntem împărțiți într-o majoritate aflată la limita supraviețuirii (70% din populația planetei deține 3% din bogăția globală) și o minoritate care își permite să se joace cu toate condiționările de mai sus (pace, sănătate, resurse). Banii sunt prioritatea tuturor pentru că oferă în schimb control și divertisment. Dar banii sunt o convenție din ce în ce mai volatilă. Ne bazăm pe un model de creștere accelerată, deși resursele noastre reale se împuținează tot accelerat.
N-o să reușim. Ca civilizație, zic. Ca specimene s-ar putea să ne mai târâm o bucată, jumulind puținul rămas. Ne ratăm ca civilizație tocmai pentru că nu reușim să ne definim în termeni de specie, ci tot în termeni de națiune, grup etnic, orientări, clasă socială, etc. Ignorăm tot ceea ce avem în comun, ca să ne concentrăm pe mulțimea de diferențe construite tot de mințile noastre prealuminate, și pe cele câteva diferențe minime date de natură. Suntem extrem de ocupați să ne inventăm categorii și identități, ca să ne opunem unii altora în moduri din ce în ce mai dificil de reconciliat. Ne înțelegem atât de greu între noi, că ajungem să preferăm compania animalelor. Brusc le revalorizăm statutul, ba uneori chiar le punem înaintea oamenilor. Am dus-o recent pe cuțulina la vet și nu pot să descriu afecțiunea și răbdarea de care a avut parte. Sigur că m-am bucurat. Dar tot recent mi-am pierdut mama, la spital, în condiții absolut mizerabile. Amândouă bolnave de cancer. Doar una tratată omenește și cu acces la eutanasiere în eventualitatea durerii.
N-o să reușim. Suntem extrem de ocupați să mai câștigăm niște bani, să mai atingem niște culmi și să ne mai amăgim puțin cu închipuirile noastre. În loc să punem viața mai presus de orice, pentru că ăsta este singurul miracol, o irosim pentru caii verzi de pe pereți.
N-are ce să ni se întâmple rău.
Nu suntem singuri.
Nimic legat de viitor nu e ireversibil sau urgent.
Recunosc, e un paradox minunat, ne urcă înapoi prin copaci exact ceea ce ne-a făcut să ne dăm jos din ei. Ne învârtim în cerc și ne dă un zero mare și frumos, fix ca ecuația lui Euler.
