Suntem în plină euforie colectivă numită Paște. Sau isterie? Oameni complet necunoscuți aruncă spre mine cu Hristos a-nviat!, în loc de Bună ziua. Și tot ei se simt descumpăniți când nu primesc înapoi confirmarea. Bre, creștine, da’ eu vin la tine să-ți scot ochii cu vreun Happy Festivus? Îți trimit glume despre sfinți, să-ți stea cozonacu-n gât? Nu. Îmi văd liniștită de treburile mele laice.
Deja trebuie să mă definesc în funcție de tine. Că tu îți spui credincios și mă arunci pe mine în necredință, deși nu te naști ortodox, musulman sau animist, ci devii asta, din cauza familiei sau comunității din care faci parte. Starea naturală e cea fără credințe. De asta au fost inventate ritualuri imediate care să-ți dea o identitate religioasă de cum scoți capul în lume și să te desemneze unei turme. Dacă tu ți-ai făcut un prieten invizibil care mie nu-mi spune nimic, nu înseamnă că tot mie îmi lipsește ceva. De ce trebuie să fiu eu atee, când de fapt tu ești proteul care paște fericit și își ciocnește ouăle colorate.
Eu n-am nicio intenție să-mi folosesc arsenalul de argumente ca să clatin credința cuiva (exceptând finalul de mai jos, pentru că uneori îmi place să mă contrazic). Pentru mine e un subiect la fel de intim ca viața sexuală. N-am tabuuri, pur și simplu nu mă interesează ce fac alții. În schimb am în permanență de-a face cu pisălogi și pisăloage care țin morțiș să mă salveze de la viața de care mă bucur și pe care mi-am construit-o cu bună știință.
N-am întâlnit decât o singură persoană credincioasă, ortodoxă practicantă, care n-a încercat să-mi bage religie pe gât. Mi-a devenit bună prietenă. Pentru că avem multe alte preocupări în comun, pentru că putem face bine împreună fără să avem aceleași motivații, pentru că pe mine nu mă deranjează că ea are nevoie să asculte o slujbă și nici pe ea că eu am nevoie să ascult un stand-up. Majoritatea credincioșilor cu care mă intersectez sunt grețoși prin ostentație, insistență, lipsa umorului și se scot singuri din pepeni când vine vorba de lipsa mea de credința în tocănița lor mistică.
Fără voie am reușit să aprind chiar și un amic foarte relaxat de felul lui, care crede în karma, reîncarnare și ayahuasca, când i-am spus că e mult mai ușor să crezi într-un supranatural ocrotitor, decât să te împaci cu singurătatea, durerea, imprevizibilul și mai ales cu dispariția ta sau a celor dragi dintre cei vii. S-a simțit ofensat, deși când vine vorba de karma e convins că amărâții își merită soarta. Faptul că el a avut parte de părinți iubitori, educație și o viață bună, e un merit al lui anterior, iar asta n-ar trebui să ofenseze pe niciun prăpădit născut și crescut într-un groapă plină de sărăcie și violență.
Bre, religiosule, dacă tu crezi în mama fecioară și în pruncul din duhul sfânt sau că în paradis te așteaptă 72 de virgine frumoase, eu n-o sa te contrazic. Dar lasă-mă și pe mine să cred că eu și numai eu sunt responsabilă pentru faptele și scopurile mele sau că, după moarte, natura o să mă descompună ca să hrănesc alte forme de viață și asta va fi tot. Dă-mi pace să fiu trifoi și să mă mănânce o capră.
Pe tine te interesează să auzi la nesfârșit aceleași câteva răspunsuri. Pe mine mă interesează întrebările, cât mai îndrăznețe. Sunt forme diferite de alinare pentru aceleași mari frici. Nimeni nu-i scutit de durere sau moarte.
De dragul jocului și al argumentelor:
Să zicem că de-a lungul timpului oamenii au crezut într-o sută de zei. Tu crezi într-unul din ei, deci e o probabilitate de 99% s-o dai în bară. Eu o dau în bară sigur și asumat, chiar aștept să am unul în față, să vezi ce-l iau la întrebări. Dacă singurul zeu e Huitzilopochtl, de exemplu, o să ne ia naiba pe absolut toți în infernul aztec. Iar dacă nu există niciunul, atunci planeta asta e un imens ospiciu de nebuni.
Următorul e al lui Ricky Gervais, dacă nu mă-nșel: să zicem că ștergem tot și omenirea o ia de la capăt. La un moment dat cineva o să descopere din nou legea gravitației, altcineva că pământul e rotund șamd. Religiile însă vor fi complet diferite.
Pentru că nu există zei, doar cumplita nevoie a oamenilor de ei.
Nu încerc să fug nicăieri. Nu mă ascund nici după religii, nici după cuvinte ca agnosticism sau spiritualitate. Observ și mă întreb. Nu-i zi să nu râd. Așa simplu cum sună, pentru mine e o călătorie extraordinară și îmi e de-ajuns.
Am primit o urare zilele astea, cică să ajungă lumina în întunericul nostru cel mai adânc. Și reacția mea a fost, Bre, de ce să-i dorești cuiva colonoscopie veșnică? Gluma asta poate să mă coste o relație. Dacă o pierd, înseamnă că n-a fost prietenie.
