Mâncare şi semne chinezeşti într-o metropolă
occidentală, impersonală, curată şi scumpă ca un aeroport. Plată, în ciuda
tuturor zgârie-norilor plantaţi unul lângă altul. Bine, hai să nu vorbesc decât
de districtul unde am stat, Wan Chai. Or mai fi existând şi zone în Hong Kong unde
străzile miros a bunătăţi gătite în wok-uri sau în care un colţişor cuprinde o
întreagă lume, printr-o alăturare năucitoare de contradicţii, sensuri şi
non-sensuri.
Pe mine job-ul m-a dus în cartierul asta ordonat şi fiţos, foarte
aproape de centrul expo, de unde în fiecare seară se poate vedea un spectacol rece al tehnologiei în care aproape 50 de clădiri
îşi sincronizează laserele şi luminile faţadelor după acordurile unei simfonii asiatice
din care urechea mea n-a priceput decât o zeamă plicticoasă.
Poate că obiceiurile mele de economiseală – bune, proaste,
naiba ştie – mă fac mult mai entuziasmată de campanii gen Lights Out Hong Kong,
o încercare de protest împotriva poluării aerului, eşuată în
urma refuzului autorităţilor de a stinge luminile în fiecare seară timp de 3
minute începând cu ora 8, pe motiv că ar putea să dăuneze imaginii de metropolă
internaţională care vrăjeşte turiştii.
Aşa că timp de vreun sfert de oră clădirile din jur s-au
transformat într-o colonie de discoteci extraterestre, pentru noi, cei câţiva privitori
zăpăciţi, doi pescari la buza digului şi grupul de tineri adunaţi pe scări la o
bere. După toată înzorzoneala asta luminoasă m-am retras iute în camera de
hotel cu o felie de pizza la pachet şi un Heineken rece.
În ultima
zi, în cele câteva ore libere până la zborul de întoarcere am decis să fac o
mică excursie cu feribotul până la insula din faţă acoperită deja de nori supăraţi.
Din port mi s-a deschis un bulevard care zumzăia de lume şi de mărci de lux occidentale.
De o parte şi de alta se stătea la coadă la haute-couture, care la Prada, care
la Chanel, că na, ochii văd, inima cere iar buzunarul chinezului pare pregătit
pentru deliciile pe care europenii le regurgitează în Asia pentru că acasă la ei de
ceva vreme li se cam rupe de Roberto Cavalli.
Vânzătorii
închideau şi deschideau uşile cu puterea zeilor, acceptând înăuntru numai câţiva
cumpărători odată. Cu istoria cozilor din copilărie în minte, spre care lumea
fugea înainte să ştie ce e de vanzare, mi-a venit aşa un chef să mai aud întrebarea:
Da’ şi sâ dă aişea, maică?
Umbrelele se deschideau una
după alta, păstrându-şi rândul încăpăţânate. Am intrat să mă adăpostesc de
ploaie într-un mall şi m-am învârtit de la un magazin la altul până am dat de fotoliul
care oferea masaj gratis.
