Obama cel decolorat şi Hillary cea bărbată

Mă uit la Obama şi nu reuşesc să văd un negru. Oricât le-ai evita, stereotipurile fac parte din comunicare. Bărbatul, femeia, homosexualul, chinezul, românul, francezul, americanul, albii, negrii, fiecare capătă în ochii celuilalt un contur de atribute cu inerţie. Obama n-a ieşit cu şapca într-o parte dintr-un ghetou, nici dintr-un bar de jazz sau o biserică baptistă, ci de la Harvard Law School, urmând unul din stereotipurile omului alb: educaţia occidentală.
Următorul preşedinte ar putea fi Hillary Clinton care nu e tocmai un simbol al feminităţii, ci tot o bărbată: educaţie, carieră, interes naţional, sânge rece. Femeile politice trebuie să se transforme în doamne de fier. N-o să vedem nicio Marilyn Monroe pisicoasă şi decoltată, nicio Whoopi Goldberg cu sarafan curcubeu şi codiţe africane, niciun chinez care să se instaleze la Casa Albă cu clanul, wokurile şi lampioanele roşii. Accentele etnice trebuie date deoparte, că politica n-are culoare, zic politicienii. Ba are. Etnicul e definit în raport cu rasa albă, cu urbanul şamd. Michelle Obama completează galeria primelor doamne cu pălării elegante peste părul bine întins, deşi mi-aş dori din tot sufletul să citesc prin ziare cum se aude câte un gospel inimos din grădina Casei Albe duminica dimineaţa. 
Există un stereotip al Preşedintelui occidental şi oricine vrea să intre în pielea asta, trebuie întâi să dovedească testosteronul şi culoarea albă, aşa cum în România trebuie să fie ortodox declarat şi bucureştean (veritabil sau adoptat) care să nu scape vreun oleacă sau mintenaş sau mă dusei, că de culoarea pielii nici nu se discută, numai una e valabilă.  
Politically correct nu există, e căzneala occidentalilor de a repara lunga practică de faultare a  diverşilor Ceilalţi.

Domenica italiana

M-am oprit să iau prânzul la o terasa din centrul vechi al Vicenţei. La o masă alăturată s-au aşezat ca guşterii doi băieţi cu gulerul ridicat. După primele cuvinte mi-am zis că o fi vreun dialect din sudul Italiei, până am auzit pulă, muie şi să merem. Vorbeau de o şmecherie, o învârteală prin Padova şi de un alt gagiu care nu prea vroia să bată palma. Cel în sacou alb a început să îngâne o manea pocănind cu degetele în masă.  Am încercat să-mi păstrez urechea străină de la început şi atunci mi-a sunat ca un cântec trist dintr-un sat oriental sărac. Au plecat aruncând vârful pantofilor pieziş, ţanţoşi, şi atunci mi-am zis că ei chiar sunt noii sicilieni debarcaţi într-o altă ţară a tuturor posibilităţilor. La mesele din jur se aşezaseră rusoaice şi românce.  Am platit şi mi-am luat bagajul de la hotel. Traversând agale parcul spre gara din apropiere, am regăsit româncele într-un grup extins, încălzindu-se ca vrăbiile la un soare de mai şi sporovăind de nişte cârnăciori ştii-ce-buni.  Dinspre următoarea bancă mi-a venit o muzicalitate aromână iar de la a treia o convorbire telefonică pi moldovineşti.

Ziua liberă a menajerelor şi  bonelor  din estul Europei care au învăţat să spună, Si, Signora, va bene, Signore? Tunse scurt, cu buze subţiri, bărbătoase, muncite, ca nişte maici deghizate în haine laice. Oare pruncii ăia de-i şterg la fund or prinde şi ei ceva cuvinte româneşti, vreo alintătură, vreo afuriseală scăpată printre dinţi?

Cu o sută de ani în urmă poate că şi prin Cismigiu se auzeau  bârfele graseiate ale guvernantelor nemţoaice şi franţuzoaice. Tschüss, à bientôt, servus, pa-pa, la revedere, pe duminica viitoare!