M-am oprit să iau prânzul la o terasa din centrul vechi al
Vicenţei. La o masă alăturată s-au aşezat ca guşterii doi băieţi cu gulerul ridicat.
După primele cuvinte mi-am zis că o fi vreun dialect din sudul Italiei, până am
auzit pulă, muie şi să merem. Vorbeau de o şmecherie, o
învârteală prin Padova şi de un alt gagiu care nu prea vroia să bată palma. Cel
în sacou alb a început să îngâne o manea pocănind cu degetele în masă.
Am încercat să-mi păstrez urechea străină de la început şi atunci mi-a
sunat ca un cântec trist dintr-un sat oriental sărac. Au plecat aruncând vârful
pantofilor pieziş, ţanţoşi, şi atunci mi-am zis că ei chiar sunt noii sicilieni debarcaţi într-o altă ţară a tuturor posibilităţilor. La mesele din jur se aşezaseră rusoaice şi
românce. Am platit şi mi-am luat bagajul
de la hotel. Traversând agale parcul spre gara din apropiere, am regăsit
româncele într-un grup extins, încălzindu-se ca vrăbiile la un soare de mai şi
sporovăind de nişte cârnăciori ştii-ce-buni. Dinspre următoarea bancă mi-a venit o muzicalitate
aromână iar de la a treia o convorbire telefonică pi moldovineşti.
Ziua liberă a menajerelor şi bonelor
din estul Europei care au învăţat să spună, Si, Signora, va bene, Signore? Tunse scurt, cu buze subţiri, bărbătoase,
muncite, ca nişte maici deghizate în haine laice. Oare pruncii ăia de-i
şterg la fund or prinde şi ei ceva cuvinte româneşti, vreo alintătură, vreo
afuriseală scăpată printre dinţi?
Cu o sută de ani în urmă poate că şi prin
Cismigiu se auzeau bârfele graseiate ale
guvernantelor nemţoaice şi franţuzoaice. Tschüss, à bientôt, servus, pa-pa, la
revedere, pe duminica viitoare!
