Ziua
Internațională
a Romilor
m-a prins la
Madrid. Flamenco a
ajuns nu doar parte din patrimoniul cultural al Spaniei, ci și al
umanității (Unesco). Noi
încă n-am recunoscut muzica tarafurilor și a fanfarelor ca parte din patrimoniul nostru, deși e
unul din cele mai exportate și cunoscute produse culturale. Și din
nou îmi amintesc întrebarea genială a unui prieten francez, Cum
de nu-i suportați pe romi, dar săriți de pe scaune să dansați
când
le auziți
muzica?
Pentru
că încă n-am ieșit din marea ipocrizie în care pretindem că
știm cine sunt romii
și unde
le e locul. Cât mai departe de noi.
Mă
întreb, dacă n-ar fi fost ei, cine ar fi ajuns țapul nostru
ispășitor.
Timp de
secole li s-a spus (a)țigani
și
s-au aflat în proprietatea domnitorilor, boierilor, mănăstirilor
care-i tranzacționau în
grup (sălașe).
Dictatura
comunistă s-a fofilat să le recunoască istoria. Democrația
continuă să-i lase în plata lor, fără nicio dorință reală de a
investi în ei. Abia
după anii '90 am început să aud
rom
în loc de țigan
și
habar n-aveam că vine
de la om,
bărbat.
Și
așa trebuie să
le spunem în
continuare,
fără să tot întoarcem ochii și să ridicăm din sprâncene. E
foarte simplu,
țigan înseamnă rob. Proasta
obișnuință
nu e o scuză, ba dimpotrivă, arată și mai clar cu degetul către
cei aproape 500 de ani de robie și încă vreo 160
de ani de discriminare.
Cât
de greu e să înlocuiești un cuvânt ofensiv cu unul inofensiv?
Și
în copilăria mea țiganul a fost Bau-bau, pericolul și pedeapsa
dacă nu eram cuminte. Nimeni din jur nu i-a vorbit vreodată
de bine.
Însă același familion n-a
ezitat să se uite la filmul Șatra de nenumărate ori și să
cumpere discul cu coloana sonoră pe care țopăiam
cu diverse ocazii vesele. Așa
aflat-am că țigăncile-s frumoase, iar țiganii focoși - aceleași
clișee de romantizare/erotizare
folosite cam prin toată cultura albă pentru cei de culoare. Evident,
actorii care i-au jucat pe țiganii
din
filmul lui Loteanu au fost moldoveni
emeriți,
fără nicio legătură cu etnia romă (whitewashing-ul comunist n-a fost cu nimic mai prejos decât cel hollywoodian).
Spre
deosebire de afro-americanii care
după
o lungă luptă au devenit în sfârșit
vizibili
în
toate domeniile,
culminând
cu alegerea lui Barack Obama,
reușind
să anuleze o bună parte din clișeele fabricate
despre ei, romii continuă
să fie depictați ca să placă publicului,
ca
în serialul
State
(foarte prizat de tata), o culme a caricaturizării romilor autohtoni.
Mai nou avem internaționalul și romanțatul
Peaky Blinders, țiganii-gangsteri
cu ochi albaștri.
E
semnul
cel mai clar al excluziunii: nu te cunosc, deci te inventez.
Eu
am ajuns la (r)om
foarte târziu. Mi-e rușine de cât de recent
am aflat de puțina și crunta lor istorie. Vreau să dau măcar un fragment din discursul
lui Mihail Kogălniceanu,
din aprilie 1891,
în ședința solemnă a Academiei Române, pentru
că eu l-am tot citit și recitit, de fiecare dată cu lacrimi în
ochi:
Legea
țării trata pe țigani de lucru, vândut și cumpărat ca lucru,
deși prin deriziune numărul sau individul se califica de suflet: am
atâtea suflete de țigani; în realitate, și mai ales stăpânii
care aveau puțini țigani, îi tratau mai rău chiar decât
prescripțiunile legii.
Chiar
pe ulițele orașului Iași, în tinerețele mele am văzut ființe
omenești purtând lanțuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar
coarne de fier aninate de frunte și legate prin coloane împrejurul
gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închidere în
închisori particulare, aruncați goi în zăpadă sau în râuri
înghețate, iată soarta nenorociților țigani! Apoi disprețul
pentru sfințenia și legăturile de familie. Femeia luată de la
bărbat, fata răpită de la părinți, copiii rupți de la sânul
născătorilor lor și răzlețiți și despărțiți unii de alții,
și vânduți ca vitele la deosebiți cumpărători, în cele patru
colțuri ale României. Nici
umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire
pentru aceste nenorocite ființe; era un spectacol grozav, strigător
la cer.
De aceea, povățuiți de spiritul secolului, de legile omenirii, un
număr de boieri bătrâni și tineri au întreprins de a spăla
patria lor de rușinea sclaviei.
Societății
noastre i se rupe de condiția romilor. Nu se vede nici măcar umbra
unei rușini. Sute de ani au fost considerați neoameni. Chiar și
dezrobirea s-a făcut fără niciun plan. Multe generații de romi au trăit cu convingerea că ne sunt inferiori și au acceptat transferul de rușine pe care noi încă refuzăm s-o simțim. Astăzi
îi avem exact acolo unde i-am
împins, la marginea societății, săraci, lipsiți de educație,
închiși într-un timp al lor.
Și
tot nu
vedem șutul în cur pe care ni-l dă istoria.
Iar
ei, la fel ca majoritatea afro-americanilor de acum 100 de ani, abia încep să-și descopere propria istorie. Au
apărut câteva vârfuri și ăsta e începutul schimbării.
Profesori, scriitori, artiști, activiști.
Câteva
modele
cu care să se poate identifica. Pentru că așa cum noi le-am
inventat impuritatea, și ei ne-au
inventat-o pe-a noastră. Așa cu noi nu-i respectăm, nici ei nu ne
respectă. Ca
să scape de necurățenia
simbolică
pe care le-am atribuit-o, ne-au
ripostat cu o
puritate simbolică, o supraabundență de ritualuri, obiceiuri și tabuuri.
O
să fie o vindecare lungă, plină de resentimente și excese, pentru că și cu asta îi lăsăm singuri.
Într-o
zi de pandemie am văzut-o pe actrița Alina Șerban (Bilet de iertare, Gypsy Queen). În centrul vechi din
București, pe-o bancă, vorbea la telefon și fuma o țigară. M-am
entuziasmat și m-am avântat spre ea. Ea a văzut un chip cu mască, venind ca un glonț. Și, spre groaza mea, am văzut-o cum intră
în panică. M-am oprit la fel brusc și am început dau din mâini a
mulțumiri și inimioare. Tot sângele care i se lăsase din obraji
i-a revenit la fel de violent și a început să râdă. O descărcare
nervoasă.
M-a
durut sufletul pentru ce
i-am provocat fără voie.
Povestea ei e una care te scutură tare de tot, un copil trecut prin
rușinea
de a fi țigan, sărăcie,
abandon, violență. Astăzi,
o
femeie care își linge rănile, prinsă între două lumi.
Să
nu uit niciodată ce-am văzut în ochii ei.