Sonata toamnei mele

Mi-am pierdut mama. Și n-am nicio poveste împăciuitoare despre rai sau suflet, și nici ușurința eliberării emoțiilor. Sunt ireligioasă și introvertită. Așa că m-am trezit față în față cu vidul. Sunt în limb, cum ar veni. Ăsta e exact acel moment pentru care au fost inventate religiile și efectul lor opioid. Dar ce se întâmplă cu cei care nu cred. Cu mine.

Am câteva certitudini, puține, care mă țin la suprafață:

Cu sau fără voia mea, există schimbare. E treaba timpului. 

Pe lângă amintiri, există și uitare. E tot treaba lui. 

Nenorocirea îmi scoate binele și frumosul din lâncezeala lor obișnuită. Mi le dezbracă de zorzoane și le distilează substanța. E un fel de seducție. E un fel de purificare. Face posibil extraordinarul. 

Am văzut multe. Toate au fost trăibile.

Niciuna din angoasele mele n-a fost justificată. Nimic din ce mi-am imaginat vreodată n-a ajuns să se întâmple. 

Dragostea există. EA dă dimensiune morții. Din cauza ei, chiar și cea mai discretă prezență se transformă într-o absență teribilă. Datorită ei iertăm tot.

Ce mi se întâmplă concret zilele astea:

Nu mă mai pot concentra. Însă mă încăpățânez să duc lucrurile la bun sfârșit.

Mă prind mai greu la glume, dar tot râd.

Plânsul mă prinde mult mai repede, dar nu ține mult.

Aplatizez bucuriile. Relativizez și problemele.

Dorm prea mult.

Alerg foarte puțin. 

Mi-au ieșit niște feluri de mâncare nemâncabile. Le-am mâncat așa.

Mă mai trezesc că nu știu ce zi e, rămân în urmă cu timpul. 

Am fracțiuni de secundă în care dau s-o sun. Rămășița unui reflex zilnic.

M-aș îngrijora dacă aș fi altfel. 

E felul meu foarte lent, infantil și aerian de a-mi linge o rană foarte adâncă. Și am bafta extraordinară că în tot timpul ăsta sunt cât de poate de ocrotită.

Tembeli fără cauză

Când ies din bula noastră civilizată, mă trezesc din nou la realitatea condiției femeii. Nu trebuie decât să mă plimb prin oraș sau să folosesc transportul public, să văd iar și iar cum e să fii femeie în oceanul autohton de testosteron.

Bărbați răscrăcărați pe scaune, luând jumătate din spațiul de alături, unde o femeie se restrânge cât poate. Hai să fim serioși. Știm cu toții că nu există niciun motiv anatomic ca masculii să-și arunce cracii în unghiuri atât de deschise de să le crape crucea cusăturii. Când vor să facă pe interesanții, știu să stea chiar și picior peste picior.

Mâinile la genitale. E o zonă care încearcă pe toată lumea, indiferent de echipament. Femeilor li se întâmplă secreții, transpirație, menstruație, dar n-ai să vezi niciuna cu mâinile ocupate pe-acolo. Însă nu-i zi pe pământ să nu vezi coaie scărpinate sau aranjate, cu cel mai degajat aer patriarhal. 

Urinatul în public. Am senzația că vezica bărbaților e un soi de bilă care la ultima picătură pur și simplu se răstoarnă. Parcă între nevoia de urinare și act nu există niciun răstimp de procesare a informației. Niciun control. Însă n-am văzut nicio femeie în toate mințile care să se ușureze pe la colțuri de stradă sau prin boscheți. Și mie mi s-a întâmplat de mii de ori 'să-mi vină'. Dar de fiecare dată am galopat până am găsit o toaletă, indiferent cât de stringent a fost momentul.

Mulți n-au nici măcar controlul unui singur orificiu. Râgâieli, pârțâieli, scobit în nas, în urechi, tot ce are chef corpul masculin să facă, e socialmente acceptabil. Face parte dintr-o lungă listă permisivă. Boys will be boys. Ce fac femeile în timpul ăsta? Grăbesc pasul. Își feresc privirile. Dacă ar putea, ar deveni cu adevărat invizibile. Lunga noastră listă cuprinde doar reguli și prohibiții. Ce trebuie sau nu să facă o doamnă. Clasicul standard dublu.

Ne-am obișnuit ca cele de mai sus să fie considerate banalități. Ba și mai mult, o remarcă deplasată, o pipăială, o privire libidinoasă, un comentariu condescendent se adaugă tot undeva la obișnuințe. Pentru că dincolo de astea sunt adevărații monștri: hărțuirea sexuală, violul, violența domestică. În alte zone culturale încă există mutilări genitale și condiții de sclavie. Prin comparație cu această listă de orori, toate celelalte manifestări abuzive devin un disconfort suportabil.

Dar nu ororile trebuie să ne fie reperele!

Un exemplu recent și concret. Am avut meșter la renovare. A bifat toate clișeele. M-a tăiat în mijlocul unei fraze, ca să mă anunțe că face pipi, așa c-am făcut stânga-mprejur din propriul apartament. Nici măcar nu și-a pus problema să se mai țină 5 minute, că tot mă pregăteam să plec. M-a luat de sus. A făcut niște peticeli și a încercat să mă convingă că e ok, 'așa se face'. L-au lovit hormonii (da, bărbații sunt cel puțin la fel de hormonali ca femeile). S-a luat la harță cu o casieră de la Leroy. S-a bosumflat când i-am făcut observație, deși respectiva greșeală ne-a costat bani buni. Cireașa de pe tort, prima dată când m-a văzut singură, s-a sprijinit atât de galeș și insistent de ușa apartamentului, de nu mă mai vedeam ieșită. 

Ce-a trebuit să fac eu în tot timpul ăsta, ca să rămân stăpână pe situație. Să-l observ. Să-i descifrez rapid caracterul și apucăturile. Să selectez ce pot să trec cu vederea și ce trebuie amendat. Să evaluez riscurile. Să negociez. Să mă controlez. Să rămân calmă și fermă. Pentru el, fiecare zi a fost o nonșalanță. Pentru mine, un calcul. M-am trezit că invoc nemuritorul refren, 'măcar nu bea și nu mă-nșeală c-o altă lucrare'.

Da, acum e momentul ideal să apară un tembel care să spună, 'eh, astea-s fleacuri, mie mi-a pus unul pistolul la tâmplă'. Ca și cum niște întâmplări excepționale ale unor masculi agresați de alți masculi ar trebui să anuleze întreaga practică zilnică a lipsei de control și respect față de femei. Întotdeauna s-au căutat argumente de diminuare a prejudiciilor aduse femeilor. Întotdeauna s-au găsit chestiuni mult mai grave și mai importante decât drepturile lor.

Adevărul e că nu există femeie să nu se trezească înconjurată de neandertalieni. Diferența stă doar în nivelul de conștientizare și acceptare. Se întâmplă zilnic, peste tot. La fiecare nivel social. La cele mai mari case. În parlamente. În medii academice. Nu există niciun spațiu social complet sigur și confortabil pentru femei. Multe nu-l au nici măcar în propriul cămin.

Doamnelor, înconjurați-vă de domni. Aveți grijă ce validați, că exact asta o să primiți și o să transmiteți mai departe drept model. Feminismul nu e împotriva bărbaților, ci pentru femei. 

Dacă nu știți de unde să începeți, vă recomand călduros aceste 2 cărți: 

Hey, Twitter, I divorce you thrice!

După un an jumate de relație reciproc abuzivă, am decis să-mi iau jucăriile și să-mi văd de drum.

Nu-mi place ce devin pe Twitter. M-am luat la harță. Mi-am dat importanță. M-am văitat. Am arătat cu degetul. Am dat ignor/bloc/haipa după cum mi s-a năzărit. I-am acordat mult prea mult timp și i-am cerșit prea multă atenție.

Ce m-a ofticat (listă mai lungă, că așa e la divorț):

Am descoperit cu stupoare o ignoranță cumplită, mai ales din partea unor oameni educați. Misogini, homofobi, rasiști. Sau pasivi, o formă la fel de gravă.

M-am trezit lângă idioți care încă n-au bazele modernității, adică n-au pășit cu amândouă picioarele nici măcar în secolul XX. Care nu vor să priceapă, de exemplu, că fiecare femeie (și numai ea) trebuie să aibă dreptul să decidă un avort, că femeile încă mai au un drum tare lung până la o lume croită ȘI pe măsura lor, că sexualitatea, religia nu se impun, e treaba fiecăruia, sau că țigan înseamnă rob, iar rom înseamnă om: http://castanedincais.blogspot.com/2022/04/de-ce-rom-si-nu-tigan-cum-n-am-spalat.html

Prea multe minți sunt catacombe. Cum să stai de vorbă cu cineva care încă n-a înțeles că TOȚI trebuie să ne simțim bineveniți pe lumea asta. N-are cum să aibă loc niciun dialog, doar gâlceavă.

Advocacy pe Tw? Eu n-am găsit nimic semnificativ. Deja nici cuvântul în sine nu și-a găsit încă echivalentul în limba română. E vorba de sprijinul pentru diverse cauze și drepturi. Mda, mare plictiseală. Mult mai interesant să spui că ai tras un pârț și tre să te muți pe un alt scaun, cu tot cu pisică și cafeluță. Recunosc, am dat și eu vreo 2 poze cu pisici și una cu lanul de rapiță, și mi se pare mult.

Informații utile vizavi de interesele mele? Am primit prea puține.

Informații utile oferite de mine altora? Probabil la fel.

Nivelul zgomotului? Atât de mare că nu ne mai înțelegem intențiile nici cei din aceeași tabără.

Și e firesc să fie așa. E un spațiu popular. Nu există nicio selecție. Ca o călătorie cu trenul, la clasa a doua. Un interlocutor de vis, așezat chiar în fața ta, e o mică minune. Și cu cât ești mai departe de normă, cu atât probabilitatea scade. Pur și simplu s-a-ntâmplat ca preferințele, alegerile mele să fie departe de cele declarate ale majorității care mă înconjoară. Prin urmare îi număr pe degetele de la o mână pe cei pe care chiar vreau să-i cunosc pentru că am simțit că avem ceva în comun, că au atitudinea și umorul potrivite să ne simțim bine în jurul unei sticle de vin.

Cam așa, dragă Twitter. Nu ne mai potrivim. Nu mai am răbdare. Vorba aia, bună la despărțiri, nu ești tu de vină, eu sunt. Să rămânem cu ce-a fost fain, iar eu să-mi văd mai departe de drumul cel bun și de călătoria cea sprâncenată. 

Că nu contează câți, contează cine și cum. 

Cetățeanul-pubelă

 

Pe 22 aprilie a fost Ziua Pământului și Google mi-a arătat tot soiul de imagini cu efectele schimbărilor climatice. Azi e Ziua Mediului și iar suntem bombardați cu tone de informații despre cum o să ne prăjim împreună cu planeta.

Știți faza cu muștarul? Îmi sare ca într-un dripping de Pollock. Pentru că și pe subiectul ăsta m-a ajuns exasperarea.

Noi suntem cetățenii-pubelă. Pe lângă problemele personale care se înmulțesc, trebuie să preluăm și problemele globale ale omenirii care și ele se înmulțesc, asta în timp ce suntem captivii unui angrenaj politic, social, economic care ne stoarce de tot ce are nevoie, în schimbul unor iluzii.

Votăm și ni se fură votul. Protestăm pașnic și nu ne bagă nimeni în seamă. Protestăm violent și tot noi plătim pentru asta. Nu mai reușim să provocăm nicio consecință politică, indiferent câte dovezi aducem despre corupție sau incompetență. Noi i-am ales, ei ne ignoră. Noi îi plătim, ei ne pun în brațe exact problemele pentru care îi plătim să găsească soluții. 

Avem poluare? Cetățeanul trebuie să ia decizii, să-și selecteze atent achizițiile și să sorteze gunoiul, pe timpul și pe cheltuiala lui. Zău? Opriți industriile poluante. Scoateți plasticul. Standardizați cât mai multe produse, să n-avem o mie de cabluri, ștechere și baterii. Măriți durata de viață a produselor. Nu cumpărătorul trebuie să fie responsabil pentru produs, ci industriile producătoare, la ele trebuie să se închidă circuitul de reciclare. Nu societatea trebuie să se ocupe de gunoiul multi-naționalelor care nici măcar nu-și plătesc contribuțiile fiscale. 

Avem calamități, probleme sociale? Ți se afișează imediat conturi pentru donații.

Avem război? Tot cetățeanul să se mobilizeze. Patria își amintește imediat unde să ne găsească, atunci când are nevoie să ne mulgă și să ne tundă.

Dar ce primim în schimb?

Sunt scumpiri și incertitudini de tot soiul? Pune-ți singur mintea la contribuție să găsești soluții ca să-ți ții calitatea vieții și business-ul la suprafață.

Ești bolnav? Descurcă-te între sistemul de sănătate public mizerabil și cel privat mult prea scump.

Vrei dreptate? Justiția e din ce în ce mai puțin accesibilă celui cu bani puțini.

Vrei să mori? Nu se poate, corpul tău aparține statului care o să tragă de el până la ultimul gram de durere. Când ajungi la capătul puterilor, ți se ia și ultimul strop de demnitate. 

Nu mai există nici măcar intenția unui contract social. Să nu ne mai mirăm că unii o iau razna și se radicalizează. Din păcate se pune la îndoială știința și se reformulează politic cultura, în timp ce adevăratul balaur e în altă parte.

Sensibilitatea și rezonabilitatea au ajuns să aibă efecte de handicap. Neputința noastră în raport cu multitudinea și gravitatea problemelor actuale e paralizantă. Soluțiile nu țin de noi decât într-o foarte mică măsură. Ne trezim din ce în ce mai plini de angoase.  

Așa că Google, după ce TU îți îndeplinești toate obligațiile legale, fiscale și morale, să faci bine să le trimiți pozele cu calota chelită de zăpadă direct celor care au puteri legislative, executive și judiciare. 

Schimbați politicienii la fel de des ca pe scutece. Din aceleași motive, zicea Robin Williams în filmul Man of the Year. 

Din păcate nici atunci când reușim să schimbăm niște capete, nu mai e suficient.

The future is dystopian

 

I don't have regrets about the past. Only about the future. On the premises we have today, I see it coming dark and fast. More guns and soldiers, less education. More garbage, less resources. More pollution, less nature. Money and power sit together as always, but not on our side. 

I belong to the Star Trek generation that grew dreaming of the great technology that will bring us flying vehicles and amazing space adventures. The future looked noble and exciting. Never imagined that we'll be fighting about vaccines acceptance, religions or territories. I thought that's history. But we're in the 21st century and there's a general lack of quality, freedom, wisdom. Democracy can't survive where the majority is made of fools. Half of the world has never seen it anyway. 

Few rich guys have been racing to launch their private rocket ships into the space, just for the fun of some other rich guys. Forget about the Star Trek's motto, 

Space: the final frontier. These are the voyages of the starship Enterprise. Its five-year mission: to explore strange new worlds. To seek out new life and new civilizations. To boldly go where no man has gone before!

Instead we only got a space dicks show for billionaires. 

The paradigm we're living is about to expire and we simply can't imagine a better one.

We need a new vision of humanity. Then a plan. Then a great discipline for the best practice. We need to reconsider everything. Quickly. But we're blocked in our narrow minds and can't reach an agreement on any level. There's no surprise that today's fictional works are dystopias. Black mirror, The handmaid's tale, Love, death and robots etc. It's like we're almost wishing for our shitty humanity to end because we don't know how to move on. But how many times can we play the god Shiva? 

How can I live with these thoughts. There's one thing that feeds me and makes me get out of bed every day to make plans, do things and actually enjoy whatever I can. It's love. When I'm not able to feel it anymore, I'll be fucked. 

Like plenty of you, I also have one big, selfish hope for my (very small, untraditional) family. That no matter how bad things would go, we'll always find what we need. An oasis.

And one cowardly plan. That for as much as I still have to hang around, I'm gonna beat the shit out of this life. 

Some updates as I got few but very meaningful feedbacks on Tw: 

Star Trek: The next generation is an utopic post-apocalyptic saga, someone reminded me. 

Yet my memory totally skipped these premises and stayed on the hopes and dreams of a great technology that will bring the best to our civilization. Actually the apocalypse has been following us since religion, but as a kid born and bred in a communist country, I was very far from this topic. I stayed on the bright side of the future.

How are today's kids imagining it? They've been through the covid pandemic. They hear about climate change, crisis and threats of nuclear wars almost on daily basis. How do they feel about the future?

My hope in humanity is gone, wrote someone else. To the extent that him and his wife have decided not to bring kids into this world.

And I get it. And it crashes me. To what level of distress some of us have arrived...

 

Nu, încă n-am spălat rușinea

Ziua Internațională a Romilor m-a prins la Madrid. Flamenco a ajuns nu doar parte din patrimoniul cultural al Spaniei, ci și al umanității (Unesco). Noi încă n-am recunoscut muzica tarafurilor și a fanfarelor ca parte din patrimoniul nostru, deși e unul din cele mai exportate și cunoscute produse culturale. Și din nou îmi amintesc întrebarea genială a unui prieten francez, Cum de nu-i suportați pe romi, dar săriți de pe scaune să dansați când le auziți muzica?

Pentru că încă n-am ieșit din marea ipocrizie în care pretindem că știm cine sunt romii și unde le e locul. Cât mai departe de noi.

Mă întreb, dacă n-ar fi fost ei, cine ar fi ajuns țapul nostru ispășitor. Timp de secole li s-a spus (a)țigani și s-au aflat în proprietatea domnitorilor, boierilor, mănăstirilor care-i tranzacționau în grup (sălașe). Dictatura comunistă s-a fofilat să le recunoască istoria. Democrația continuă să-i lase în plata lor, fără nicio dorință reală de a investi în ei. Abia după anii '90 am început să aud rom în loc de țigan și habar n-aveam că vine de la om, bărbat. Și așa trebuie să le spunem în continuare, fără să tot întoarcem ochii și să ridicăm din sprâncene. E foarte simplu, țigan înseamnă rob. Proasta obișnuință nu e o scuză, ba dimpotrivă, arată și mai clar cu degetul către cei aproape 500 de ani de robie și încă vreo 160 de ani de discriminare.

Cât de greu e să înlocuiești un cuvânt ofensiv cu unul inofensiv?

Și în copilăria mea țiganul a fost Bau-bau, pericolul și pedeapsa dacă nu eram cuminte. Nimeni din jur nu i-a vorbit vreodată de bine. Însă același familion n-a ezitat să se uite la filmul Șatra de nenumărate ori și să cumpere discul cu coloana sonoră pe care țopăiam cu diverse ocazii vesele. Așa aflat-am că țigăncile-s frumoase, iar țiganii focoși - aceleași clișee de romantizare/erotizare folosite cam prin toată cultura albă pentru cei de culoare. Evident, actorii care i-au jucat pe țiganii din filmul lui Loteanu au fost moldoveni emeriți, fără nicio legătură cu etnia romă (whitewashing-ul comunist n-a fost cu nimic mai prejos decât cel hollywoodian).

Spre deosebire de afro-americanii care după o lungă luptă au devenit în sfârșit vizibili în toate domeniile, culminând cu alegerea lui Barack Obama, reușind să anuleze o bună parte din clișeele fabricate despre ei, romii continuă să fie depictați ca să placă publicului, ca în serialul State (foarte prizat de tata), o culme a caricaturizării romilor autohtoni. Mai nou avem internaționalul și romanțatul Peaky Blinders, țiganii-gangsteri cu ochi albaștri.

E semnul cel mai clar al excluziunii: nu te cunosc, deci te inventez.

Eu am ajuns la (r)om foarte târziu. Mi-e rușine de cât de recent am aflat de puțina și crunta lor istorie. Vreau să dau măcar un fragment din discursul lui Mihail Kogălniceanu, din aprilie 1891, în ședința solemnă a Academiei Române, pentru că eu l-am tot citit și recitit, de fiecare dată cu lacrimi în ochi:

Legea țării trata pe țigani de lucru, vândut și cumpărat ca lucru, deși prin deriziune numărul sau individul se califica de suflet: am atâtea suflete de țigani; în realitate, și mai ales stăpânii care aveau puțini țigani, îi tratau mai rău chiar decât prescripțiunile legii.

Chiar pe ulițele orașului Iași, în tinerețele mele am văzut ființe omenești purtând lanțuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte și legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închidere în închisori particulare, aruncați goi în zăpadă sau în râuri înghețate, iată soarta nenorociților țigani! Apoi disprețul pentru sfințenia și legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinți, copiii rupți de la sânul născătorilor lor și răzlețiți și despărțiți unii de alții, și vânduți ca vitele la deosebiți cumpărători, în cele patru colțuri ale României. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite ființe; era un spectacol grozav, strigător la cer. De aceea, povățuiți de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bătrâni și tineri au întreprins de a spăla patria lor de rușinea sclaviei.

Societății noastre i se rupe de condiția romilor. Nu se vede nici măcar umbra unei rușini. Sute de ani au fost considerați neoameni. Chiar și dezrobirea s-a făcut fără niciun plan. Multe generații de romi au trăit cu convingerea că ne sunt inferiori și au acceptat transferul de rușine pe care noi încă refuzăm s-o simțim. Astăzi îi avem exact acolo unde i-am împins, la marginea societății, săraci, lipsiți de educație, închiși într-un timp al lor.

Și tot nu vedem șutul în cur pe care ni-l dă istoria.

Iar ei, la fel ca majoritatea afro-americanilor de acum 100 de ani, abia încep să-și descopere propria istorie. Au apărut câteva vârfuri și ăsta e începutul schimbării. Profesori, scriitori, artiști, activiști. Câteva modele cu care să se poate identifica. Pentru că așa cum noi le-am inventat impuritatea, și ei ne-au inventat-o pe-a noastră. Așa cu noi nu-i respectăm, nici ei nu ne respectă. Ca să scape de necurățenia simbolică pe care le-am atribuit-o, ne-au ripostat cu o puritate simbolică, o supraabundență de ritualuri, obiceiuri și tabuuri.

O să fie o vindecare lungă, plină de resentimente și excese, pentru că și cu asta îi lăsăm singuri.

Într-o zi de pandemie am văzut-o pe actrița Alina Șerban (Bilet de iertare, Gypsy Queen). În centrul vechi din București, pe-o bancă, vorbea la telefon și fuma o țigară. M-am entuziasmat și m-am avântat spre ea. Ea a văzut un chip cu mască, venind ca un glonț. Și, spre groaza mea, am văzut-o cum intră în panică. M-am oprit la fel brusc și am început dau din mâini a mulțumiri și inimioare. Tot sângele care i se lăsase din obraji i-a revenit la fel de violent și a început să râdă. O descărcare nervoasă.

M-a durut sufletul pentru ce i-am provocat fără voie. Povestea ei e una care te scutură tare de tot, un copil trecut prin rușinea de a fi țigan, sărăcie, abandon, violență. Astăzi, o femeie care își linge rănile, prinsă între două lumi. 

Să nu uit niciodată ce-am văzut în ochii ei. 

Cum m-am împrietenit cu Giorgio de Chirico

Niciodată nu m-am simțit în largul meu privind tablourile lui Chirico. E o senzație stranie de pericol, abandon, pustiu, tristețe. Mă copleșește și asta m-a făcut să-l tot evit. Întâmplător aseară m-am reîntâlnit cu una din cele mai cunoscute picturi ale lui, 'Cântecul dragostei'. Probabil tabloul anului 1914 în pictura europeană, care i-a fascinat pe mai toți suprarealiștii vremii.

Am uitat de războiul din Ucraina și am început să fac săpături. Ce legătură e între capul lui Apollo, o mănușă roșie și o minge verde? Am dat de cele mai trăznite interpretări:  https://www.youtube.com/watch?v=nZIFHLY9u8g

Noi, cei obișnuiți cu excesul de conținut și cu șocul vizual zilnic, mai avem oare capacitatea să înțelegem pe deplin impactul unei asemenea imagini pentru ochiul vremii respective? 

Astăzi avem la distanță de un click un munte de informații imagistice, sub formă fotografie, pictură, știri, publicitate, filme, etc. Ca să putem face față acestui volum, a trebuit să ne desensibilizăm privirea. Aș zice că efectul acestui tablou astăzi, oricare ar fi el, trebuie că e mult diluat față de cel resimțit de contemporanii lui Chirico.

Suprarealismul, oricât s-a vrut să fie 'automatism psihic pur', 'absența unui control exercitat de rațiune', a ajuns oricum să construiască sensuri noi. Pentru că asta e dresat creierul uman să facă de mii de decenii. Să fie excesiv în crearea de sensuri. 

Unii suprarealiști au reușit să rămână mai enigmatici ca alții. Pentru mine Chirico e unul dintre cei mai misterioși.

Așa că n-o să mai încerc să explic ceva ce s-a declarat enigmatic. Mai ales la o sută de ani distanță. Pentru că sensurile pot fi atât de personale și atât de ancorate în momentul respectiv încât să rămână de negăsit.

What is especially needed is great sensitivity: to look upon everything in the world as enigma….To live in the world as in an immense museum of strange things.

Și-atunci cum rămâne cu Cântecul Dragostei? Când am simțit că și eu îmi creez piste false, numai din vanitatea de a găsi o explicație, mi-a venit brusc în minte o altă întrebare. Ce aș pune eu, azi, în locul capului lui Apollo, mănușii roșii desperecheate, înfipte în cui și mingii verzi cu care nu se joacă nimeni? Fără să mă gândesc mult, păstrând o înrudire semantică, mi-a ieșit următoarea scenă:

Un alt cântec al dragostei. Bun-nebun, dar al meu. Și brusc Chirico mi-a devenit drag și i-am devenit recunoscătoare că de la o distanță de mai bine de un secol mi-a ridicat mingea la fileu într-un mod atât de genial, încât să-mi pot crea și eu o lume de metafore pe înțelesul meu.

Prends garde à toi

 

(Stromae, Carmen)

Twitter te frustrează. E un pom cu fructe amestecate. Încerci multe până să dai de unul care îți cade bine. E ca un altoi din toate celelalte rețele de socializare. Un pic de fb, insta, tiktok, chiar și whatsapp. Te așteptai la o platformă de microblogging, de informare, de socializare cu conținut? Ei nu, ai găsit un bazar. Pe alocuri e mișto. Uneori te agresează. Destul de des te plictisește.

Ce mai cauți pe Twitter?

Te enervează și te plângi că-i toxic. Îți propui să ieși și să nu te mai întorci. Oh, the drama. Dar revii. Din când în când îți vine ca o mănușă.

Ai scăpat de neamurile și cunoștințele care te-au găsit pe fb. Ai scăpat și de colegii de pe linkedin. E mai mult o lume a avatarurilor.

Vrei atenție. Vrei să fii plăcut. E un fel de a-ți hrăni confidența. Știi că popularitatea unui tuit e de multe ori legată de mediocritate. E firesc, pică fix pe moțul lui Gauss, unde-i cald și bine.

Îți echilibrezi umorile. Năucit de știri, îți cauți un punct de echilibru. Sudui, vezi că ți se alătură și alții, defulați împreună, e aproape ca la un protest în stradă. N-ai rezolvat mare lucru, dar te simți un pic mai bine și poți să-ți vezi mai departe de treburi.

Te ia viața pe sus. La cele rele, ai nevoie de sprijin. Orice te-a lovit, sigur o să mai găsești mulți alții care au trecut prin asta. Ceva sfaturi și încurajări sunt mereu binevenite. 

Faci terapie gratis. Te folosești de tw, îl consumi și tu la rândul tău. Îl abuzezi vorbind despre orice îți trece prin cap. Chiar dacă nu-ți dă nimeni atenție. De fapt mai ales pentru că nu-ți dau mulți atenție atunci când pui degetul pe-o rană. Comunicarea e parte din vindecare, oricare ți-ar fi baiul.

E un exercițiu foarte bun de dialog, mai ales pentru cei introvertiți și emotivi. Ai scăpat de presiunea spontaneității. Timpul de reflecție e un lux pe care realitatea ți-l oferă foarte rar. 

Îți găsești altfel de prieteni. Cu unii chiar vrei să te întâlnești, să-i cunoști mai bine. E un schimb subtil de emoții chiar și așa, de la distanță și prin avatari. E volatil, dar atât cât e, îți umple un gol.

Cuvintele ne-au făcut, cuvintele ne omoară

Cel mai rece duș pe tw e banalitatea. Pentru că nu e banalitatea vieții de zi cu zi, ci o specie mult mai enervantă. Când pălăvrăgim în realitate despre nimicuri, vrem, nu vrem, adăugăm propria semnătură stilistică, un fel anume de a livra un enunț. Și nimicul ăla devine ceva singular. În scris, singurul mod prin care ne putem deosebi e felul în care alegem și combinăm cuvintele. Bună dimineața, în viața reală e o plăcere, oricât de des o auzi. E ceva unic datorită chimiei spontane dintre voce, ton, privire, expresie, nuanța unui parfum, moment, etc. În scris, devine o platitudine iritantă prin uniformitate. Transmite aceeași emoție ca lecturarea unui dicționar. Confuzia dintre efectul verbalizării și cel al scrierii face ca multe tuituri să fie grețos de plicticoase.

Deși tw e destinat mai degrabă logosului, imaginile sunt mult mai populare. Și nu pentru că imaginea face cât o mie de cuvinte. Mai degrabă pentru că imaginile au un caracter descriptiv și invită la contemplare, sunt deci mai prietenoase, în timp ce cuvintele sunt instrumente de definire, sunt hotare care pot provoca tensiune și conflict. Iar atunci când nu știi să te exprimi, dar insiști să scrii, e ca și cum vrei să operezi fără să știi să mânuiești scalpelul.

Sunt păsări rare cei care știu și să emită, și să recepționeze. Ca să ajungi mai bogat cu o idee, trebuie să fii obișnuit să-ți forțezi granițele înțelegerii. Să accepți că argumentele celuilalt sunt mai convingătoare decât ale tale. E un exercițiu dificil mai ales în vremuri atât de tulburi. E firesc ca media de socializare să fie la rândul ei plină de puseuri, conflicte și intransigențe. 

Sunt idioți toți cei cu alte obiceiuri și păreri decât ale tale, indiferent că e vorba de politică, vaccinare sau culoarea șosetelor. Opinia publică e mult mai dezinhibată și netemătoare în spațiul virtual pentru că în cel mai rău caz riscă doar o nepopularitate temporară față de o bătaie zdravănă. Nu te duci în mijlocul pieței să-ți strigi opiniile categorice și să aștepți aplauze. Cel mai probabil o să primești în scăfârlie niște legume stricate. Nu pleci de lângă cineva în timp ce vorbește cu tine, din cauză că nu ești de acord cu ce spune. Nu-i închizi telefonul în nas, nu-i blochezi numărul. Nu faci un oaspete idiot și-l dai afară. Nu poți pretinde ca toți ceilalți să fie după chipul și asemănarea ta. În viața de zi cu zi există un liant social care te învață ce-i compromisul: nevoia reală de ceilalți. Pe media de socializare, în schimb, e plin de zei furioși. Narcisismul, deja marcă a secolului, capătă proporții înfiorătoare. 

Nu doar participanții sunt răspunzători pentru balastul de pe tw. Pe o platformă confuză ca scop și mijloace nici n-are cum să fie altfel. E mai puțin aglomerat ca fb, dar conținutul nu-i mai grozav. Sunt mulți care scriu bine și consistent pe fb, mai ales că nu sunt condiționați de scurtimea textului. Cu 280 de caractere la dispoziție ești tentat să formulezi direct concluziile, fără să mai consideri contextul. Te obișnuiești să sari peste argumente și raționament. Riști să devii superficial și rigid. Să gândești în formulă de tuit. Într-un fel te radicalizezi și uiți esențialul: e nevoie de tot felul de oameni ca să facem o lume.

Deci, dragă avatarule,

Oricât de multă nevoie ai avea de socializare, nu fi banal. Nu cerși atenție cu orice preț, că devii debil.

Oricât de multă nevoie ai avea de afirmare, lasă loc de dialog. Din propriile enunțuri nu mai ai ce să înveți.

Oricât de multă nevoie ai avea de confirmare, nu da un tuit numai ca să iei inimioare, că te obișnuiești cu condiționarea asta și cu propriile limite.