Hey, Twitter, I divorce you thrice!

După un an jumate de relație reciproc abuzivă, am decis să-mi iau jucăriile și să-mi văd de drum.

Nu-mi place ce devin pe Twitter. M-am luat la harță. Mi-am dat importanță. M-am văitat. Am arătat cu degetul. Am dat ignor/bloc/haipa după cum mi s-a năzărit. I-am acordat mult prea mult timp și i-am cerșit prea multă atenție.

Ce m-a ofticat (listă mai lungă, că așa e la divorț):

Am descoperit cu stupoare o ignoranță cumplită, mai ales din partea unor oameni educați. Misogini, homofobi, rasiști. Sau pasivi, o formă la fel de gravă.

M-am trezit lângă idioți care încă n-au bazele modernității, adică n-au pășit cu amândouă picioarele nici măcar în secolul XX. Care nu vor să priceapă, de exemplu, că fiecare femeie (și numai ea) trebuie să aibă dreptul să decidă un avort, că femeile încă mai au un drum tare lung până la o lume croită ȘI pe măsura lor, că sexualitatea, religia nu se impun, e treaba fiecăruia, sau că țigan înseamnă rob, iar rom înseamnă om: http://castanedincais.blogspot.com/2022/04/de-ce-rom-si-nu-tigan-cum-n-am-spalat.html

Prea multe minți sunt catacombe. Cum să stai de vorbă cu cineva care încă n-a înțeles că TOȚI trebuie să ne simțim bineveniți pe lumea asta. N-are cum să aibă loc niciun dialog, doar gâlceavă.

Advocacy pe Tw? Eu n-am găsit nimic semnificativ. Deja nici cuvântul în sine nu și-a găsit încă echivalentul în limba română. E vorba de sprijinul pentru diverse cauze și drepturi. Mda, mare plictiseală. Mult mai interesant să spui că ai tras un pârț și tre să te muți pe un alt scaun, cu tot cu pisică și cafeluță. Recunosc, am dat și eu vreo 2 poze cu pisici și una cu lanul de rapiță, și mi se pare mult.

Informații utile vizavi de interesele mele? Am primit prea puține.

Informații utile oferite de mine altora? Probabil la fel.

Nivelul zgomotului? Atât de mare că nu ne mai înțelegem intențiile nici cei din aceeași tabără.

Și e firesc să fie așa. E un spațiu popular. Nu există nicio selecție. Ca o călătorie cu trenul, la clasa a doua. Un interlocutor de vis, așezat chiar în fața ta, e o mică minune. Și cu cât ești mai departe de normă, cu atât probabilitatea scade. Pur și simplu s-a-ntâmplat ca preferințele, alegerile mele să fie departe de cele declarate ale majorității care mă înconjoară. Prin urmare îi număr pe degetele de la o mână pe cei pe care chiar vreau să-i cunosc pentru că am simțit că avem ceva în comun, că au atitudinea și umorul potrivite să ne simțim bine în jurul unei sticle de vin.

Cam așa, dragă Twitter. Nu ne mai potrivim. Nu mai am răbdare. Vorba aia, bună la despărțiri, nu ești tu de vină, eu sunt. Să rămânem cu ce-a fost fain, iar eu să-mi văd mai departe de drumul cel bun și de călătoria cea sprâncenată. 

Că nu contează câți, contează cine și cum. 

Cetățeanul-pubelă

 

Pe 22 aprilie a fost Ziua Pământului și Google mi-a arătat tot soiul de imagini cu efectele schimbărilor climatice. Azi e Ziua Mediului și iar suntem bombardați cu tone de informații despre cum o să ne prăjim împreună cu planeta.

Știți faza cu muștarul? Îmi sare ca într-un dripping de Pollock. Pentru că și pe subiectul ăsta m-a ajuns exasperarea.

Noi suntem cetățenii-pubelă. Pe lângă problemele personale care se înmulțesc, trebuie să preluăm și problemele globale ale omenirii care și ele se înmulțesc, asta în timp ce suntem captivii unui angrenaj politic, social, economic care ne stoarce de tot ce are nevoie, în schimbul unor iluzii.

Votăm și ni se fură votul. Protestăm pașnic și nu ne bagă nimeni în seamă. Protestăm violent și tot noi plătim pentru asta. Nu mai reușim să provocăm nicio consecință politică, indiferent câte dovezi aducem despre corupție sau incompetență. Noi i-am ales, ei ne ignoră. Noi îi plătim, ei ne pun în brațe exact problemele pentru care îi plătim să găsească soluții. 

Avem poluare? Cetățeanul trebuie să ia decizii, să-și selecteze atent achizițiile și să sorteze gunoiul, pe timpul și pe cheltuiala lui. Zău? Opriți industriile poluante. Scoateți plasticul. Standardizați cât mai multe produse, să n-avem o mie de cabluri, ștechere și baterii. Măriți durata de viață a produselor. Nu cumpărătorul trebuie să fie responsabil pentru produs, ci industriile producătoare, la ele trebuie să se închidă circuitul de reciclare. Nu societatea trebuie să se ocupe de gunoiul multi-naționalelor care nici măcar nu-și plătesc contribuțiile fiscale. 

Avem calamități, probleme sociale? Ți se afișează imediat conturi pentru donații.

Avem război? Tot cetățeanul să se mobilizeze. Patria își amintește imediat unde să ne găsească, atunci când are nevoie să ne mulgă și să ne tundă.

Dar ce primim în schimb?

Sunt scumpiri și incertitudini de tot soiul? Pune-ți singur mintea la contribuție să găsești soluții ca să-ți ții calitatea vieții și business-ul la suprafață.

Ești bolnav? Descurcă-te între sistemul de sănătate public mizerabil și cel privat mult prea scump.

Vrei dreptate? Justiția e din ce în ce mai puțin accesibilă celui cu bani puțini.

Vrei să mori? Nu se poate, corpul tău aparține statului care o să tragă de el până la ultimul gram de durere. Când ajungi la capătul puterilor, ți se ia și ultimul strop de demnitate. 

Nu mai există nici măcar intenția unui contract social. Să nu ne mai mirăm că unii o iau razna și se radicalizează. Din păcate se pune la îndoială știința și se reformulează politic cultura, în timp ce adevăratul balaur e în altă parte.

Sensibilitatea și rezonabilitatea au ajuns să aibă efecte de handicap. Neputința noastră în raport cu multitudinea și gravitatea problemelor actuale e paralizantă. Soluțiile nu țin de noi decât într-o foarte mică măsură. Ne trezim din ce în ce mai plini de angoase.  

Așa că Google, după ce TU îți îndeplinești toate obligațiile legale, fiscale și morale, să faci bine să le trimiți pozele cu calota chelită de zăpadă direct celor care au puteri legislative, executive și judiciare. 

Schimbați politicienii la fel de des ca pe scutece. Din aceleași motive, zicea Robin Williams în filmul Man of the Year. 

Din păcate nici atunci când reușim să schimbăm niște capete, nu mai e suficient.

The future is dystopian

 

I don't have regrets about the past. Only about the future. On the premises we have today, I see it coming dark and fast. More guns and soldiers, less education. More garbage, less resources. More pollution, less nature. Money and power sit together as always, but not on our side. 

I belong to the Star Trek generation that grew dreaming of the great technology that will bring us flying vehicles and amazing space adventures. The future looked noble and exciting. Never imagined that we'll be fighting about vaccines acceptance, religions or territories. I thought that's history. But we're in the 21st century and there's a general lack of quality, freedom, wisdom. Democracy can't survive where the majority is made of fools. Half of the world has never seen it anyway. 

Few rich guys have been racing to launch their private rocket ships into the space, just for the fun of some other rich guys. Forget about the Star Trek's motto, 

Space: the final frontier. These are the voyages of the starship Enterprise. Its five-year mission: to explore strange new worlds. To seek out new life and new civilizations. To boldly go where no man has gone before!

Instead we only got a space dicks show for billionaires. 

The paradigm we're living is about to expire and we simply can't imagine a better one.

We need a new vision of humanity. Then a plan. Then a great discipline for the best practice. We need to reconsider everything. Quickly. But we're blocked in our narrow minds and can't reach an agreement on any level. There's no surprise that today's fictional works are dystopias. Black mirror, The handmaid's tale, Love, death and robots etc. It's like we're almost wishing for our shitty humanity to end because we don't know how to move on. But how many times can we play the god Shiva? 

How can I live with these thoughts. There's one thing that feeds me and makes me get out of bed every day to make plans, do things and actually enjoy whatever I can. It's love. When I'm not able to feel it anymore, I'll be fucked. 

Like plenty of you, I also have one big, selfish hope for my (very small, untraditional) family. That no matter how bad things would go, we'll always find what we need. An oasis.

And one cowardly plan. That for as much as I still have to hang around, I'm gonna beat the shit out of this life. 

Some updates as I got few but very meaningful feedbacks on Tw: 

Star Trek: The next generation is an utopic post-apocalyptic saga, someone reminded me. 

Yet my memory totally skipped these premises and stayed on the hopes and dreams of a great technology that will bring the best to our civilization. Actually the apocalypse has been following us since religion, but as a kid born and bred in a communist country, I was very far from this topic. I stayed on the bright side of the future.

How are today's kids imagining it? They've been through the covid pandemic. They hear about climate change, crisis and threats of nuclear wars almost on daily basis. How do they feel about the future?

My hope in humanity is gone, wrote someone else. To the extent that him and his wife have decided not to bring kids into this world.

And I get it. And it crashes me. To what level of distress some of us have arrived...