Lumea copiilor

Eu am copilărit într-o lume a adulților. Spre deosebire de alți copii din jur, am avut luxul unei camere dedicate, dar care nu-mi aparținea în întregime, adică ai mei hotărau ce alte chestii domestice mai puteau fi stocate în jurul meu. Lucrurile mele nu aveau ce căuta în alte camere. Am avut acces ușor la prize, aragaz, obiecte ascuțite și toate chimicalele folosite în treburile menajere. Mi s-a explicat de ce n-aveam voie să umblu la ele. Regulile casei, bune, rele, erau cele hotărâte de ai mei, iar votul meu era egal cu zero. Pentru accesul în lumea celor mari (discuții, petreceri etc.) trebuia să le cer permisiunea și nu mereu mi-o acordau. Musafirii aveau întotdeauna prioritate. Privilegiile erau relativ puține, deci semnificative, de exemplu să fac prima baie în cada cu apă curată sau să mănânc cât vreau din puținele bunătăți de care reușeau să facă rost ai mei. Copiii erau încurajați (sau înghiontiți) să se facă mari. Mama mi-a spus că la un an jumate am început să vorbesc și să fac la oliță. Într-o lume a scutecelor care trebuiau spălate (fierte cu sodă și clătite de mână), nici nu se putea altfel. 

Tocmai m-am întors după câteva zile petrecute în lumea copiilor, într-o familie cu doi micuți. Fiecare are camera lui, împreună cu tot restul casei la dispoziție. Mobila are colțare protectoare de spumă. Sertarele sunt blocate. Prizele inaccesibile. Livingul e plin de jucării. La fel și subsolul. Orice spațiu poate fi folosit pentru joacă, deci toată casa e plină de urmele lor. Cel mic are 3 ani și poartă pampers. Nu pricep nimic din ce îngaimă. Cea mare are 5 ani și vorbește mâțâit, exact așa cum nu mă lăsa familionul meu. Când e contrariată, dă drumul la lacrimi instantaneu și părinților li se frânge inima. Fac curse cu trotinetele prin casă. Urlă. Se aruncă în uși, dar ușile nu se izbesc datorită unor opritori fixați sus pe cant. Bagă mâinile în mâncarea noastră. Interdicțiile sunt mai puține decât mă aștept. După nici două ore mă simt copleșită și depășită. Programul se face în funcție de nevoile lor. Mâncăm târziu, după ce părinții reușesc să-i adoarmă. Ne trezim devreme, în chiote și zuruieli de jucării. Merg la o grădiniță privată, bilingvă, cu ore de yoga, judo, artă, dans. Au drept de veto înainte să poată lega o propoziție. Lumea e colorată, prietenoasă și fără cusur, perfect adaptată lor. Șamponul nu-i face să lăcrimeze, pasta de dinți are gust de bomboane, hainele le zâmbesc. În mașină urmăresc desene animate pe un ecran de telefon fixat pe un suport între scaune. Am ieșit toți la plimbare prin centrul orașului. Fetița stă în cărucior, picior peste picior. Băiețelul e dus în cârcă sau pe locul din spate al căruciorului. Din loc în loc observ vitrine crăpate de proiectile. Resturile unui tomberon carbonizat. Părinții vorbesc de cât de nesigure au devenit orașele din Franța. Cum poliția e mai mult pe post de spectator. Îmi spun câteva povești despre cunoscuți bătuți, jefuiți, agresați în diverse împrejurări. Ei locuiesc în suburbie unde deocamdată e liniște. Copiii sunt fie apărați de ziduri, fie nedezlipiți de părinți. Distanța dintre acasă și afară e mică în spațiu, dar uriașă în termeni de definire a realității. 

Eu vin dintr-o lume inversată, o copilărie cu gust de frică, rușine, cruzimi, competiții, ierarhii, reguli, tovărășie. De mic trebuia să înveți să împarți, să te aperi, să-ți faci prieteni. Îmi petreceam o mare parte din timp departe de părinți. Mă simțeam în largul meu oriunde, ca într-un fel de extensie familiară a lui acasă. Comunismul a făcut ca orașe întregi să arate și să funcționeze ca niște mahalale. România era un imens ghetou. Pragul acestui spațiu omogenizat era granița, afară însemna în străinătate. Cu greu ne puteam deosebi sau ascunde unii de alții. Adesea împărțeam timp, jocuri și mâncare cu alți copii, la fel ca părinții mei cu prietenii lor. Singurul pericol comun era partidul/securitatea care în niciun caz nu trebuia deranjate. Dincolo de toate greutățile prezentului era promisiunea unui viitor spectaculos. Abia așteptam anul 2000. Noul mileniu a venit cu urmele marelui șoc al schimbării de regim. Noi minciuni și promisiuni le-au înlocuit pe cele vechi. Adaptarea mea la schimbări s-a sprijinit mereu pe un soi de pragmatism înrădăcinat în copilărie, am văzut io și mai rău.   

Mă uit la cei doi micuți adorabili, pierduți printre mormanele lor de jucării. Acasă e numai iubire, blândețe, moliciune, drăgălășenie, culoare și sclipici. Afară, geamuri sparte. Viitorul e o promisiune de probleme și dileme. Generației lor i se spune Alpha (2013-2025). N-am nicio idee ce vor deveni și ce atribut o să le găsesc. Părinții mei au fost idealiști, eu sunt competitivă și materialistă, milenialii provocatori, iar cei puțini din Z pe care îi cunosc, aflați la facultate sau primii ani de job, îmi par miopi și pasivi. Fiecare generație și-a găsit propria modalitate de reconciliere cu șocurile economice, politice, sociale, culturale, etc, dar cred că Alpha va fi una din cele mai încercate, pentru că va trebui să parcurgă distanța reală de la utopie la distopie. 

Riposa in pace, Arte

Îmi vine din ce în ce mai greu să folosesc cuvântul artă, pentru că am rămas atașată de definiția ei clasică: o formă vizuală produsă de imaginație și măiestrie (ce cuvânt îmbătrânit, ce păcat) care provoacă emoție. Deci am probleme serioase începând cu produsele lui Andy Warhol și continuând cu pisoarul lui Duchamps, sculptura invizibilă a lui Salvatore Garau sau banana lipită cu scotch pe perete de Maurizio Cattelan. Supa Campbell nu-mi trezește absolut nimic, nici printul colorat cu Marilyn Monroe, nici filmulețul în care Warhol mănâncă un hamburger. Am văzut o mulțime de bizarerii prin tot soiul de expoziții. Nici nu știu cum să le numesc și mă pot lipsi de ele fericită. M-am bucurat că un student a avut curajul să mănânce banana în valoare de 120.000$. 

M-aș fi bucurat și ca sculptura invizibilă să fi fost cumpărată cu bani tot invizibili sau inventați pe loc, dar cineva a avut atâta vanitate încât să plătească 18.000 de dolari foarte reali. Ce mai poate urma după arte invisibile? Art is anything you can get away with, mi-a citat un prieten sarcastic (citat atribuit fie lui Warhol, fie lui Marshall McLuhan).

Zilele trecute, Venus a Zdrențelor, de Michelangelo Pistoletto, sculptura gigantică din Napoli, a fost mistuită de flăcări. Gândindu-mă că acea Venus din ciment în fața unui munte de haine vechi a fost (și va mai fi) replicată de zeci de ori și că Pistoletto a câștigat bani și faimă din arte povera pe care o propovăduiește, aproape zâmbesc. E un act de vandalism care din punctul meu de vedere are o anumită doză de exasperare și onestitate. Ce altceva să faci cu o ipocrită reprezentare a consumerismului într-o lume din ce în ce mai inegală? 

Venus of the Rags, (c) Pistoletto / Photo (c) Tate

Dar că unii vor să-l îmbrace pe David al lui Michelangelo Buonarroti mă îngrijorează teribil pentru că anunță un alt ev mediu. În secolul pornografiei, pe unii îi îngrijorează niște genitale de marmură. E plin internetul de sex, dar popoul lui David dăunează educației copiilor. Cenzura e cel mai grav act de mutilare și barbarie. Și cine a fost în Florența și nu s-a simțit copleșit și amețit de acea aglomerare nefirească de frumusețe, poate chiar merită să se uite toată viața la Warhol cum își mestecă placid eternul hamburger.  

Statuile par să fie ținta multor frustrări. Cele istorice (de fapt politice) sunt pe cale de dispariție. Iarăși n-o să plâng pentru asta, erau cel mult ținta porumbeilor sau repere de întâlnire. Dar ce facem cu activiștii de mediu care scapă câte un șut negru în Fontana di Trevi? E clar unde bat, punem mare preț pe cele făcute de oameni în timp ce distrugem natura, deși totul depinde de ea. Însă cred că acest mod distructiv de a trage semnalul de alarmă e infantil și contraproductiv. O idee: într-o zi de caniculă teribilă, puneți un tablou cu copac lângă un copac adevărat și vedeți unde se strânge lumea să se răcorească. Ăla e mesajul. 

Am fost recent la muzeul Van Gogh din Amsterdam și mi-am luat cea mai amară experiență despre felul în care oamenii se raportează astăzi la artă. Fiind unul din cei mai cunoscuți pictori, trebuie să-ți cumperi biletele cu vreo 3 săptămâni înainte. Când vine ziua, te așezi la rând și intri împreună cu tot grupul programat pentru ora respectivă. Formăm un soi de turmă. Ne înghesuim în fața primelor tablouri. Părinți împingând cărucioare, copii plictisiți și isterizați. Zgomot și îmbulzeală. Oamenii ajung în fața tabloului cu telefonul pregătit, fac poze și pleacă mai departe. Nimeni nu mai stă să privească. Pentru mine a fost un adevărat chin să mă conectez. Van Gogh e emoție pură. Parcursul lui uman și artistic a fost excepțional. Oameni buni, dați-mi, vă rog, un pic de timp și loc. Dar iată-mă luptându-mă cu nesimțirea într-un muzeu care câștigă cel puțin 10.000 euro pe zi căsăpind expoziția într-un supermarket. Magazinul de suveniruri e imens și are inclusiv șosete imprimate cu imagini din tablourile lui. Ce ironie pentru un artist care n-a primit nicio recunoștere în timpul vieții. 

Van Gogh Museum, 2023

Vara asta am fost în două țări, Olanda și Croația. În ambele am dat cu nasul de muzee care anunțau cu mândrie expoziții Banksy. Da, tipul (sau grupul, cine știe) care nu-și poate declara identitatea din cauza celebrelor stencils realizate în spațiul public, pentru că ar fi condamnat pentru vandalizarea zidurilor gri. După lege n-o fi furt, dar e profund imoral. Adică ți se cere să plătești bilet pentru ceva ce s-a vrut liber și la îndemâna tuturor, arta de stradă. Uite pe cineva care pierde toți banii din arte povera care îi aparține, în timp ce alții fac milioane la expoziții și licitații cu respectivele bucăți de perete. Evident, n-am intrat.

Slave Labour, stencil pe perete în Londra, 2012, vândut la licitație cu 1.2 milioane $ 

Dar dacă arta nu mai provoacă emoții, dacă e doar un alt gen de marfă excedentară, bună pentru tranzacții și speculații, atunci nu cumva înseamnă că moare? Ofilindu-se chiar și acolo unde a început să înflorească cu secole în urmă: în Italia.

McLuhan de care am pomenit mai sus (teoretician al comunicării, autor al celebrului enunț the medium is the message) vedea arta ca pe un sistem de avertizare timpurie la distanță care anunță vechea cultură ce urmează să i se întâmple. 
Deci, ce-ar putea urma? Un fel de paradis volatil, virtual, format din nenumărate lumi singulare? 

O imagine generată de programul de inteligență artificială Midjourney după ce a primit comanda: Pictură literați chinezi cu nori albi și păsări roșii

Un portret al directorului Jordan Peele de Pablo Picasso, imagine generată tot de programul IA Midjourney

Cât timp mai sunt oamenii în stare să creeze sau să-și dorească artă?

Atee

Suntem în plină euforie colectivă numită Paște. Sau isterie? Oameni complet necunoscuți aruncă spre mine cu Hristos a-nviat!, în loc de Bună ziua. Și tot ei se simt descumpăniți când nu primesc înapoi confirmarea. Bre, creștine, da’ eu vin la tine să-ți scot ochii cu vreun Happy Festivus? Îți trimit glume despre sfinți, să-ți stea cozonacu-n gât? Nu. Îmi văd liniștită de treburile mele laice.

Deja trebuie să mă definesc în funcție de tine. Că tu îți spui credincios și mă arunci pe mine în necredință, deși nu te naști ortodox, musulman sau animist, ci devii asta, din cauza familiei sau comunității din care faci parte. Starea naturală e cea fără credințe. De asta au fost inventate ritualuri imediate care să-ți dea o identitate religioasă de cum scoți capul în lume și să te desemneze unei turme. Dacă tu ți-ai făcut un prieten invizibil care mie nu-mi spune nimic, nu înseamnă că tot mie îmi lipsește ceva. De ce trebuie să fiu eu atee, când de fapt tu ești proteul care paște fericit și își ciocnește ouăle colorate.

Eu n-am nicio intenție să-mi folosesc arsenalul de argumente ca să clatin credința cuiva (exceptând finalul de mai jos, pentru că uneori îmi place să mă contrazic). Pentru mine e un subiect la fel de intim ca viața sexuală. N-am tabuuri, pur și simplu nu mă interesează ce fac alții. În schimb am în permanență de-a face cu pisălogi și pisăloage care țin morțiș să mă salveze de la viața de care mă bucur și pe care mi-am construit-o cu bună știință.

N-am întâlnit decât o singură persoană credincioasă, ortodoxă practicantă, care n-a încercat să-mi bage religie pe gât. Mi-a devenit bună prietenă. Pentru că avem multe alte preocupări în comun, pentru că putem face bine împreună fără să avem aceleași motivații, pentru că pe mine nu mă deranjează că ea are nevoie să asculte o slujbă și nici pe ea că eu am nevoie să ascult un stand-up. Majoritatea credincioșilor cu care mă intersectez sunt grețoși prin ostentație, insistență, lipsa umorului și se scot singuri din pepeni când vine vorba de lipsa mea de credința în tocănița lor mistică.

Fără voie am reușit să aprind chiar și un amic foarte relaxat de felul lui, care crede în karma, reîncarnare și ayahuasca, când i-am spus că e mult mai ușor să crezi într-un supranatural ocrotitor, decât să te împaci cu singurătatea, durerea, imprevizibilul și mai ales cu dispariția ta sau a celor dragi dintre cei vii. S-a simțit ofensat, deși când vine vorba de karma e convins că amărâții își merită soarta. Faptul că el a avut parte de părinți iubitori, educație și o viață bună, e un merit al lui anterior, iar asta n-ar trebui să ofenseze pe niciun prăpădit născut și crescut într-un groapă plină de sărăcie și violență.

Bre, religiosule, dacă tu crezi în mama fecioară și în pruncul din duhul sfânt sau că în paradis te așteaptă 72 de virgine frumoase, eu n-o sa te contrazic. Dar lasă-mă și pe mine să cred că eu și numai eu sunt responsabilă pentru faptele și scopurile mele sau că, după moarte, natura o să mă descompună ca să hrănesc alte forme de viață și asta va fi tot. Dă-mi pace să fiu trifoi și să mă mănânce o capră.

Pe tine te interesează să auzi la nesfârșit aceleași câteva răspunsuri. Pe mine mă interesează întrebările, cât mai îndrăznețe. Sunt forme diferite de alinare pentru aceleași mari frici. Nimeni nu-i scutit de durere sau moarte.

De dragul jocului și al argumentelor:

Să zicem că de-a lungul timpului oamenii au crezut într-o sută de zei. Tu crezi într-unul din ei, deci e o probabilitate de 99% s-o dai în bară. Eu o dau în bară sigur și asumat, chiar aștept să am unul în față, să vezi ce-l iau la întrebări. Dacă singurul zeu e Huitzilopochtl, de exemplu, o să ne ia naiba pe absolut toți în infernul aztec. Iar dacă nu există niciunul, atunci planeta asta e un imens ospiciu de nebuni.

Următorul e al lui Ricky Gervais, dacă nu mă-nșel: să zicem că ștergem tot și omenirea o ia de la capăt. La un moment dat cineva o să descopere din nou legea gravitației, altcineva că pământul e rotund șamd. Religiile însă vor fi complet diferite.

Pentru că nu există zei, doar cumplita nevoie a oamenilor de ei.

Nu încerc să fug nicăieri. Nu mă ascund nici după religii, nici după cuvinte ca agnosticism sau spiritualitate. Observ și mă întreb. Nu-i zi să nu râd. Așa simplu cum sună, pentru mine e o călătorie extraordinară și îmi e de-ajuns.

Am primit o urare zilele astea, cică să ajungă lumina în întunericul nostru cel mai adânc. Și reacția mea a fost, Bre, de ce să-i dorești cuiva colonoscopie veșnică? Gluma asta poate să mă coste o relație. Dacă o pierd, înseamnă că n-a fost prietenie. 

Specimen Futurosceptic

S-a întâmplat să dau cu nasul de aceeași idee în două surse diferite. Simone de Beauvoir afirmă în Al doilea sex, că omul (bărbatul) oricărei epoci nu și-a dorit decât să se autodepășească. Bărbatul s-a identificat pe sine cu transcendența, iar pe femeie, cu imanența, cu pasivitatea. Însă din 1950 s-au schimbat multe, iar azi transcendența este accesibilă deopotrivă și multor femei. Un serial documentar de pe Netflix, Human Playground, arată reprezentanți ai ambelor sexe vânând, cu orice preț și în nenumărate feluri, imposibilul. 

A rămâne viu pentru perpetuarea speciei e un scop în sine pentru toate celelalte vietăți. Doar pentru noi viața e un simplu vehicul către altceva aparent mult mai prețios. Oamenii o riscă să ajungă pe un vârf de munte, să depășească viteza sunetului plonjând din stratosferă spre pământ, să alerge maratoane consecutive în deșert, să fenteze animale sălbatice într-o arenă. Să depășim. Să dominăm. Nu e nimic nou sub soare. Începând cu cele mai vechi civilizații, istoria a înregistrat note de plată incredibil de lungi de vieți sacrificate pentru zei sau reprezentanții lor pe pământ, plini de idei mărețe. Nimic nu cere mai multă moarte și cruzime, ca o ficțiune bine spusă. 

Secolul nostru a împins și mai mult limita absurdului, cu ajutorul tehnologiei și al banilor. Au început primele zboruri pe orbită, pentru un preț mediu de 350.000$, așa, de chichi-bambus, să vadă unii pentru câteva minute cât de albastră e bila pe care stăm. Ascensiunea pe Everest seamănă cu o coadă de-a noastră la alimentara din anii ‘80, cu două-trei sute de alpiniști pe zi încolonați pe creastă. Au ajuns în vârf inclusiv persoane cu membre amputate, chiar și un nevăzător. Nu neg efortul fizic uriaș individual, dar cu siguranță banii joacă un rol din ce în ce mai important în multe reușite. De la imposibil la posibil, de multe ori nu-i decât un pas de preț. 

S-a vândut prima sculptură invizibilă, cu 18.000$. Povestea Hainele cele noi ale împăratului a devenit realitate. E din ce în ce mai greu să definim nebunia când iluziile ne absorb o mare parte din resurse. Depășirea unui record capătă infinit mai multă atenție pozitivă decât o reușită medicală extraordinară, deși skydiving-ul n-a salvat pe nimeni de la moarte, un vaccin, da. Un tweet e mai important ca o lucrare de cercetare. Cea mai cunoscută ecuație nu e F=ma sau E=hv, ci E=mc2, explozia nucleară. Cauza fascinației e bomba atomică, nu relația dintre energie și materie. Pe urmă nici Newton, nici Planck nu apar pe vreun tricou. Le lipsesc părul vâlvoi și limba scoasă.  

Nevoia de putere și de nevoia de divertisment sunt principalele motoare ale lumii noastre, în timp ce viața ne e de fapt condiționată de boli și războaie, de resursele limitate și clima în schimbare. În cele mai sărace colțuri de lume o să găsești arme și acces la youtube. Guns N’ Smartphones. În serialul Human Playground, într-un cadru despre luptele cu bețe (evident marketizate ca tradiționale) dintre două triburi din Etiopia, pentru câteva secunde și mai degrabă întâmplător, am remarcat că unul din acei viteji bărbați în curul gol purta o armă automată pe umăr.  

Suntem împărțiți într-o majoritate aflată la limita supraviețuirii (70% din populația planetei deține 3% din bogăția globală) și o minoritate care își permite să se joace cu toate condiționările de mai sus (pace, sănătate, resurse). Banii sunt prioritatea tuturor pentru că oferă în schimb control și divertisment. Dar banii sunt o convenție din ce în ce mai volatilă. Ne bazăm pe un model de creștere accelerată, deși resursele noastre reale se împuținează tot accelerat. 

N-o să reușim. Ca civilizație, zic. Ca specimene s-ar putea să ne mai târâm o bucată, jumulind puținul rămas. Ne ratăm ca civilizație tocmai pentru că nu reușim să ne definim în termeni de specie, ci tot în termeni de națiune, grup etnic, orientări, clasă socială, etc. Ignorăm tot ceea ce avem în comun, ca să ne concentrăm pe mulțimea de diferențe construite tot de mințile noastre prealuminate, și pe cele câteva diferențe minime date de natură. Suntem extrem de ocupați să ne inventăm categorii și identități, ca să ne opunem unii altora în moduri din ce în ce mai dificil de reconciliat. Ne înțelegem atât de greu între noi, că ajungem să preferăm compania animalelor. Brusc le revalorizăm statutul, ba uneori chiar le punem înaintea oamenilor. Am dus-o recent pe cuțulina la vet și nu pot să descriu afecțiunea și răbdarea de care a avut parte. Sigur că m-am bucurat. Dar tot recent mi-am pierdut mama, la spital, în condiții absolut mizerabile. Amândouă bolnave de cancer. Doar una tratată omenește și cu acces la eutanasiere în eventualitatea durerii.   

N-o să reușim. Suntem extrem de ocupați să mai câștigăm niște bani, să mai atingem niște culmi și să ne mai amăgim puțin cu închipuirile noastre. În loc să punem viața mai presus de orice, pentru că ăsta este singurul miracol, o irosim pentru caii verzi de pe pereți. 

Nu noi suntem cei responsabili de felul în care arată lumea noastră. 
N-are ce să ni se întâmple rău. 
Nu suntem singuri.
Nimic legat de viitor nu e ireversibil sau urgent. 

Putem transcende liniștiți (și separați) în continuare. Imaginarul fiecăruia veghează. 

Recunosc, e un paradox minunat, ne urcă înapoi prin copaci exact ceea ce ne-a făcut să ne dăm jos din ei. Ne învârtim în cerc și ne dă un zero mare și frumos, fix ca ecuația lui Euler.