Îmi vine din ce în ce mai greu să folosesc cuvântul artă, pentru că am rămas atașată de definiția ei clasică: o formă vizuală produsă de imaginație și măiestrie (ce cuvânt îmbătrânit, ce păcat) care provoacă emoție. Deci am probleme serioase începând cu produsele lui Andy Warhol și continuând cu pisoarul lui Duchamps, sculptura invizibilă a lui Salvatore Garau sau banana lipită cu scotch pe perete de Maurizio Cattelan. Supa Campbell nu-mi trezește absolut nimic, nici printul colorat cu Marilyn Monroe, nici filmulețul în care Warhol mănâncă un hamburger. Am văzut o mulțime de bizarerii prin tot soiul de expoziții. Nici nu știu cum să le numesc și mă pot lipsi de ele fericită. M-am bucurat că un student a avut curajul să mănânce banana în valoare de 120.000$.
M-aș fi bucurat și ca sculptura invizibilă să fi fost cumpărată cu bani tot invizibili sau inventați pe loc, dar cineva a avut atâta vanitate încât să plătească 18.000 de dolari foarte reali. Ce mai poate urma după arte invisibile? Art is anything you can get away with, mi-a citat un prieten sarcastic (citat atribuit fie lui Warhol, fie lui Marshall McLuhan).
Zilele trecute, Venus a Zdrențelor, de Michelangelo Pistoletto, sculptura gigantică din Napoli, a fost mistuită de flăcări. Gândindu-mă că acea Venus din ciment în fața unui munte de haine vechi a fost (și va mai fi) replicată de zeci de ori și că Pistoletto a câștigat bani și faimă din arte povera pe care o propovăduiește, aproape zâmbesc. E un act de vandalism care din punctul meu de vedere are o anumită doză de exasperare și onestitate. Ce altceva să faci cu o ipocrită reprezentare a consumerismului într-o lume din ce în ce mai inegală?
Dar că unii vor să-l îmbrace pe David al lui Michelangelo Buonarroti mă îngrijorează teribil pentru că anunță un alt ev mediu. În secolul pornografiei, pe unii îi îngrijorează niște genitale de marmură. E plin internetul de sex, dar popoul lui David dăunează educației copiilor. Cenzura e cel mai grav act de mutilare și barbarie. Și cine a fost în Florența și nu s-a simțit copleșit și amețit de acea aglomerare nefirească de frumusețe, poate chiar merită să se uite toată viața la Warhol cum își mestecă placid eternul hamburger.
Statuile par să fie ținta multor frustrări. Cele istorice (de fapt politice) sunt pe cale de dispariție. Iarăși n-o să plâng pentru asta, erau cel mult ținta porumbeilor sau repere de întâlnire. Dar ce facem cu activiștii de mediu care scapă câte un șut negru în Fontana di Trevi? E clar unde bat, punem mare preț pe cele făcute de oameni în timp ce distrugem natura, deși totul depinde de ea. Însă cred că acest mod distructiv de a trage semnalul de alarmă e infantil și contraproductiv. O idee: într-o zi de caniculă teribilă, puneți un tablou cu copac lângă un copac adevărat și vedeți unde se strânge lumea să se răcorească. Ăla e mesajul.
Am fost recent la muzeul Van Gogh din Amsterdam și mi-am luat cea mai amară experiență despre felul în care oamenii se raportează astăzi la artă. Fiind unul din cei mai cunoscuți pictori, trebuie să-ți cumperi biletele cu vreo 3 săptămâni înainte. Când vine ziua, te așezi la rând și intri împreună cu tot grupul programat pentru ora respectivă. Formăm un soi de turmă. Ne înghesuim în fața primelor tablouri. Părinți împingând cărucioare, copii plictisiți și isterizați. Zgomot și îmbulzeală. Oamenii ajung în fața tabloului cu telefonul pregătit, fac poze și pleacă mai departe. Nimeni nu mai stă să privească. Pentru mine a fost un adevărat chin să mă conectez. Van Gogh e emoție pură. Parcursul lui uman și artistic a fost excepțional. Oameni buni, dați-mi, vă rog, un pic de timp și loc. Dar iată-mă luptându-mă cu nesimțirea într-un muzeu care câștigă cel puțin 10.000 euro pe zi căsăpind expoziția într-un supermarket. Magazinul de suveniruri e imens și are inclusiv șosete imprimate cu imagini din tablourile lui. Ce ironie pentru un artist care n-a primit nicio recunoștere în timpul vieții.
Vara asta am fost în două țări, Olanda și Croația. În ambele am dat cu nasul de muzee care anunțau cu mândrie expoziții Banksy. Da, tipul (sau grupul, cine știe) care nu-și poate declara identitatea din cauza celebrelor stencils realizate în spațiul public, pentru că ar fi condamnat pentru vandalizarea zidurilor gri. După lege n-o fi furt, dar e profund imoral. Adică ți se cere să plătești bilet pentru ceva ce s-a vrut liber și la îndemâna tuturor, arta de stradă. Uite pe cineva care pierde toți banii din arte povera care îi aparține, în timp ce alții fac milioane la expoziții și licitații cu respectivele bucăți de perete. Evident, n-am intrat.
Dar dacă arta nu mai provoacă emoții, dacă e doar un alt gen de marfă excedentară, bună pentru tranzacții și speculații, atunci nu cumva înseamnă că moare? Ofilindu-se chiar și acolo unde a început să înflorească cu secole în urmă: în Italia.
Deci, ce-ar putea urma? Un fel de paradis volatil, virtual, format din nenumărate lumi singulare?
Cât timp mai sunt oamenii în stare să creeze sau să-și dorească artă?
