Halloween with Gogo & Gremlins

 

Nu știu cum au făcut alții la primul exit-poll de la prezidențiale, dar eu arătam ca Mr. Bean la un film de groază. Seara de 24 noiembrie s-a transformat într-un Halloween pe bune când l-am văzut pe individul de pe locul 3 (o să-l numesc mai departe Gogo). Gogo e legionar și dus cu pluta atât de departe că l-a făcut pe Simion să arate ca un moderat.

A scăpat pe sub radar, zic mulți, că a făcut campanie pe TikTok și lumea n-a vrut să-și divulge intenția exotică la sondaje. Eu nu pot să accept explicațiile astea, nici scuzele celor care ar fi trebuit să fie pe fază și să ne informeze mai departe, de la serviciile de informații până la jurnaliști și sociologi. Având în vedere că mediul rural l-a votat masiv și că e un habotnic, aș înclina mai degrabă să cred că a fost promovat de biserică chiar în weekendul votului. Poate s-ar merita o anchetă pe tema asta. 

Inițial nici nu vroiam să ies la vot, având în vedere oferta atât de slabă de candidați. Ca mine probabil au fost mulți. La ultimul sondaj, Gogo nu era nici măcar în primii 5. Pe ultima suta de metri am decis totuși să votez opțiunea care părea un pic mai decentă, dar care nu mă reprezintă sub nicio formă, Lasconi. Și ce-am ajuns să mă bucur că am făcut-o! 

Partea rațională și blândă a societății și-a explicat rezultatul prin frustrare, mânie, revanșă, confuzie, dezgust, pe scurt efectul deceniului Iohannis. Eu sunt cinică. O fi fost o parte care a votat cu multe emoții și puține informații, dar știu sigur că există un nucleu de votanți cu același tip de iraționalitate ca a lui Gogo. După turul doi o să vedem câți sunt și cât e de grav. 

Mă îngrijorează teribil că ne umplem de gremlini. Acum 4 ani am avut un alt șoc atunci când AUR de care nu auzisem a ajuns în Parlament. Acum avem auriști, șoșocari și gogonari. Trump a revenit cu o întreagă gașcă de magaiști. Prostia se globalizează, se multiplică. Cât o să mai putem ține în picioare democrația? Mie mi se pare că nu mult. Urmează ani cel puțin la fel de dificili. Următorul guvern trebuie să anunțe creșterile de impozite și taxe care să acopere găurile săpate de rotativa lui Iohannis. Inflația încă nu e sub control. 

Poate de data asta o să reușim să scăpăm de Gogo, dar extrema dreaptă de azi cu siguranță o să ia mult mai multe locuri în Parlament decât acum 4 ani. Gogo o să revină cu forțe sporite. Iar unul care se declară Mesia nu pleacă atunci când i se termină mandatul. Schimbă toate legile ca Putin. Pretinde că ne salvează de noi înșine. Că ne omoară pentru că ne iubește. Istoria nu are niciun exemplu de vreun Salvator, doar de nenumărate forme de teroare. 

Ce facem cu idioții nerecuperabili care sunt convinși că prin Gogo vorbește o forță divină și că cipurile se beau? Cu câți gremlini o să ne trezim în 2028?

Păi, naa!

 Anul acesta muzica a spart două buboaie, așa cum n-au reușit s-o facă, puse la un loc, toate articolele și cărțile scrise pe subiect.

Macarena, de Erika Isac, a expus masculinitatea toxică și a ridiculizat-o, aducând în prim plan condiția femeii în România, cu toate riscurile și clișeele binecunoscute și în același timp nerecunoscute, Fă, voi aveți probleme.

La primul concert din București, trupa Coldplay a invitat pe scenă un cântăreț rom necunoscut de publicul larg, Babasha, stârnind un potop de huiduieli.

https://www.youtube.com/watch?v=Pp-wECVOszc

Dacă lângă Erika Isac s-au strâns o mulțime de voci care s-o susțină și să-i întărească mesajul, lângă Babasha a cam rămas locul gol. Câteva voci care n-au insistat prea mult pe subiect și nici nu mi se pare că au pus degetul de rană. Reacția publicului a fost o defulare a rasismului care mustește de atâta timp încât e considerat firesc, validat prin durată. Ca o religie.

Evident că în general nu e asumat. Ce face cel ce nu-și asumă? Caută false motive. Iată principalele ipocrizii umflate din toți bojocii.

1. Genul manea e complet nepotrivit cu genul (rock-ul) cântat de Coldplay.

Pentru mine Coldplay e mult mai aproape pe pop decât de rock, dar nici măcar despre asta nu-i vorba. E o trupă care n-a răspuns niciodată la atacurile puritanilor, întotdeauna a făcut fix ce-a vrut. Ultimele albume sunt din ce în ce mai prost cotate de critici, dar publicul e din ce în ce mai larg. Coldplay merge mai departe fără să clipească, mizând pe-o muzică fără etichete și pretenții, care aduce bucurie, culoare și optimism. În plus, mariajele dintre genuri sunt la ordinea zilei. E imposibil să ignori influența manelelor asupra muzicii românești pop și rap, e plin de manelisme.

Pretextul gustului muzical occidental și pur care, bietul de el, a trecut prin șocul contaminării cu vulgaritatea periferiei, mă distrează la maxim.

2. Manele nu fac parte din societatea românească.

Distracția continuă. Nu simt că-i cazul să pedalez prea departe pe ideea asta. E ceva evident. Cele mai multe petreceri de pe la noi ajung la momentul ăla glorios când bărbații, cu pași nesiguri de flamingo pe ouă, încep să puște din degete, iar femeile își aduc aminte de rotunjimi. Asta nu se întâmplă pe muzică rock, nici măcar pop sau lăutărească, ci fix pe manele.

3. Versurile manelelor sunt incultură.

Incult/incultură e un termen prăfuit al unei societăți chinuite de complexe. În comunism și un pic după, am avut complexul intelectualului. Chiar și la vârste fragede, să zicem 18-20 de ani, dacă nu aveai la activ măcar un Țuțea, Liiceanu sau Patapievici, (între noi fie vorba, unul mai plin de certitudini ca altul), se umplea de Moromeți în jurul tău, Vezi că ești prost?!

Noroc cu câteva minți mai proaspete, sociologi, antropologi, jurnaliști, artiști care au avut răbdarea, onestitatea și curiozitatea să înceapă să privească exact ceea ce societatea evita s-o facă. Și au început să apară articole, cărți, lucrări de doctorat, filme despre fața mai puțin cunoscută a României.

Minunea cu muzica și cărțile e asta, cu cât consumi mai mult și mai divers, cu atât vrei și mai mult și mai divers. Puritanismul e de fapt îngustime și neghiobie. Mulți indignați vizavi de soarta culturii în pericol, abia știu să scrie corect, iar ultima lor carte citită a fost în timpul școlii. Piața de carte din România e cea mai scăzută din UE, iar motivul nu e prețul, mi-am luat o mulțime de cărți foarte faine de la anticariat, la preț de covrig.

Eu am învățat târziu că TOTUL e cultură. Inclusiv pornografia, reality-show-urile, toate versurile, fie ele poezie sau rime goale sau forme agramate. Nimeni nu te obligă să-ți placă totul, dar nici n-ai dreptul să anulezi ceea ce nu-i pe gustul tău.

Am văzut Gadjo Dilo de vreo 2-3 ori și am ascultat de destul de multe ori Tutti Frutti Tequila a lui Adrian Minune. Pentru că-mi plac. Datorită scandalului am ascultat și Păi Naa a lui Babasha, și în varianta din videoclip, și în varianta din concert și mi-au plăcut amândouă. Mi s-a lipit de creieri de m-am trezit azi-dimineață c-o fredonez prin casă. 

Ascult manele în mod excepțional. De cele mai multe ori mă plictisesc, îmi displac, iar când sunt forțată de boxele altora să le înghit, ajung să mă enerveze de-a binelea. În același context însă mă enervează și muzica populară a vecinilor și știrile, ritmurile latino (nu foarte departe de manele) sau slujbele date la maxim. Eu ascult la căști sau la un volum care să nu invadeze spațiul altuia, iar manelele fac parte din această familie sonoră foarte invazivă. În orice caz rămân curioasă să ascult și dacă-mi place ceva, pun deoparte. Pentru mine manelele sunt pop-ul rom.

4. Maneaua nu este muzică românească, ci muzică țigănească.

Dar muzica lăutărească cică este muzică românească, păi, na, luăm cu japca ce și când avem noi chef. Ei, dragii babei, aici se termină cu zâmbitul și începem să ne apropiem de tristul adevăr. Țiganii nu sunt români, asta vor de fapt să spună. Ăsta e rasismul nostru crunt și străvechi de care am povestit deja mai pe larg. (Nu, încă n-am spălat rușinea)

Ca să începi să te tratezi de o boală, primul pas e să accepți diagnosticul. De sute de ani nu ne-am mișcat spre el niciun centimetru.

Închei tot cu Chris Martin și cu ce-a făcut în cea de-a doua seară de concert. A explicat ce-a simțit cu o seară în urmă, șocul, tristețea. Și-a declarat către public iubirea necondiționată și nediscriminatorie. A oferit publicului ocazia să defuleze controlat (huiduiți-mă 5 secunde, ca la carte). A amintit de Colectiv, a recreat perspectiva corectă pentru ceea ce e cu adevărat vital și merită toată energia noastră. L-a chemat din nou pe Babasha pe scenă într-un mediu devenit sigur. A folosit psihologia infantilă și s-a comportat ca un părinte cu capul pe umeri. A adus publicul înapoi la rezonabilitate.

Nod gordian

Suntem prinși în vârtejul unei teribile încleștări între regres și progres, ceva de neimaginat în secolul trecut care a încapsulat cea mai uluitoare și rapidă transformare a lumii noastre. Astăzi racheta secolului XX arată supraîncălzită, riscând să se transforme într-o grămadă de fierătanii. Cam jumătate din omenire e inertă politic, iar cealaltă jumătate care votează e împărțită în alte două tabere care trag de funia puterii, la scoruri foarte strânse.   

Ne-am creat de-a lungul timpului două paradigme. Cea a viitorului luminos și cea a trecutului luminos. Secolul XX a pariat totul pe prima și a accelerat la maxim în numele supra-abundenței. Așa că prezentul nostru e o lungă listă de urgențe. Pentru mulți, viitorul s-a întunecat de previziuni sumbre, iar trecutul a devenit luminos, infinit, maleabil ca o argilă. O carte de colorat, o grădină în care fiecare își plantează nostalgiile preferate și amintirile selective, trecutul a redevenit o propunere politică, haideți să ne întoarcem în timpul celui mai mare triumf. The Great America. România Mare. УРСС.

Progresiști și conservatori. Ce clar pare. Când însă observ oamenii, pe mine sau pe oricine altcineva, nu văd decât entropie maximă. Contradicțiile din fiecare sunt atât de ascuțite, că nici nu mai știm cum să reacționăm în fața lor. Sortăm cu atenție plasticul pe categorii, apoi schimbăm trei avioane până în Țara de Foc să filmăm cum se prăbușesc ghețarii și să ne luăm porția de atenție virtuală efemeră pe TikTok. Ne facem vegetarieni, mâncăm avocado, quinoa și fructe exotice care cer tone de apă, transporturi lungi și condiții de muncă și viață mai precare pentru cei care le produc. Exemplele sunt nesfârșite. Absurdul n-a avut niciodată o casă mai încăpătoare.

Mă uit în oglindă. Contradicții, teamă, speranță. Încerc să-mi pun în funcțiune pîrghiile de echilibrare, mă îndrept spre ceea ce sper că e gândire critică și spre ceea ce-mi aduce bucurie.

Îmi doresc drepturi care nu restrâng alte drepturi, ecologie, echitate merituoasă, laicitate înțeleaptă, democrație educată, identități construite pacifist. Mintea mea vrea în continuare să construiască ceva nou, vrea să contribuie pentru următoarea generație. Dar ce înseamnă viitor, când abia înțeleg prezentul tot mai fărâmițat în identități tot mai intransigente? Efortul de cuprindere, de înțelegere, de reconciliere mă epuizează.

Când am nevoie să-mi încarc bateriile, mă surprind, din ce în ce mai des, că trag cu ochiul spre trecut, filme vechi, muzică știută pe de rost, cărți de la anticariat. Sufletul meu scormonește prin lăzi prăfuite și găsește comori. Surpriza unei urme (muzicale, vizuale, literare etc) în care pasul mi se potrivește perfect, ca pantoful Cenușăresei, îmi dă aripi. Mă întâlnesc în gând și emoție cu oameni din alte secole. Cum să nu-mi doresc să ating cât mai multe stele?

Când am nevoie de liniște, mă îndepărtez de semeni și mă îndrept către natură, către ceea ce pot să înțeleg cu ușurință. Lumea vegetală, cea e necuvântătoarelor mă fac mereu să zâmbesc. Mă simt parte din întreg. Regăsesc simplitatea și candoarea, forța și misterul. Departea de nebunia existenței omenești, dau nas în nas cu viul, cu viața în toate celelalte forme ale ei. E una mai prețioasă ca alta?

Se întâmplă ca pe cumpăna grea a acestor vremuri să se clatine și cumpăna minusculă a vieții mele. Am alunecat binișor în cea de-a doua jumătate, a declinului care a debutat deja cu micile trădări obișnuite, păr alb, dioptrii, anchilozări, schimbări de umoare. Sunt mai mult trecut decât viitor. Unul mă îmbie, celălalt mă intimidează. În cea mai polarizată lume aș vrea să pot să le salvez pe amândouă. Mă macină destinul speciei noastre, dar fug de oameni și aglomerări. În mine însămi e o teribilă încleștare.

Mi-e greu să-mi traduc temerile și așteptările în opțiunile politice rudimentare de azi. Democrația este rudimentară, dar deocamdată singura variantă acceptabilă. Mă oblig să votez, o fac ca și cum aș rezolva o problemă de școală elementară, o ecuație simplă și veche, găsește răul cel mai mic. Mă regăsesc mai degrabă spre centru-stânga, dar în România votez centru-dreapta. În anul 2000 am dat și un vot plin de frică, de apărare în fața extremei drepte care dintotdeauna s-a hrănit cu votul punitiv, mânios, dușmănos. 

Categoriile mă indispun din ce în ce mai mult, nu mă recunosc în niciuna, nici măcar în cele profesionale. Cu singuranță nu sunt singura fără trib, fără gașcă. Chiar să fim destui din cei cu gândire critică, tot nu putem deveni o masă critică. Critica înseamnă divergență, iar divergența e neorganizabilă, nereprezentabilă. Fiecare din noi e o insulă. 

Divergența e și prima suprimabilă atunci când apare homo politicus plin de arme, neschimbat de mii de ani.