Anul
acesta muzica a spart două buboaie, așa cum n-au reușit s-o facă,
puse la un loc, toate articolele și cărțile scrise pe subiect.
Macarena, de Erika Isac, a expus masculinitatea toxică și
a ridiculizat-o, aducând în prim plan condiția femeii în România,
cu toate riscurile și clișeele binecunoscute și în același timp
nerecunoscute, Fă, voi aveți probleme.
La primul concert din București, trupa Coldplay a invitat pe
scenă un cântăreț rom necunoscut de publicul larg, Babasha,
stârnind un potop de huiduieli.
https://www.youtube.com/watch?v=Pp-wECVOszc
Dacă lângă Erika Isac s-au strâns o mulțime de voci care s-o
susțină și să-i întărească mesajul, lângă Babasha a cam
rămas locul gol. Câteva voci care n-au insistat prea mult pe
subiect și nici nu mi se pare că au pus degetul de rană. Reacția
publicului a fost o defulare a rasismului care mustește de
atâta timp încât e considerat firesc, validat prin durată. Ca o
religie.
Evident că în general nu e asumat. Ce face cel ce
nu-și asumă? Caută false motive. Iată principalele ipocrizii umflate din toți bojocii.
1. Genul manea e complet nepotrivit cu genul (rock-ul)
cântat de Coldplay.
Pentru mine Coldplay e mult mai aproape pe pop decât de rock, dar
nici măcar despre asta nu-i vorba. E o trupă care n-a răspuns
niciodată la atacurile puritanilor, întotdeauna a făcut fix ce-a vrut. Ultimele albume sunt din ce în ce mai prost cotate de critici, dar publicul e din ce în ce mai larg. Coldplay merge mai
departe fără să clipească, mizând pe-o muzică fără etichete
și pretenții, care aduce bucurie, culoare și optimism. În plus,
mariajele dintre genuri sunt la ordinea zilei. E imposibil să ignori
influența manelelor asupra muzicii românești pop și rap, e plin
de manelisme.
Pretextul gustului muzical occidental și pur care, bietul de el,
a trecut prin șocul contaminării cu vulgaritatea periferiei, mă
distrează la maxim.
2. Manele nu fac parte din societatea românească.
Distracția continuă. Nu simt că-i cazul să pedalez prea
departe pe ideea asta. E ceva evident. Cele mai multe petreceri de pe la noi ajung la momentul ăla glorios când bărbații, cu pași
nesiguri de flamingo pe ouă, încep să puște din degete, iar
femeile își aduc aminte de rotunjimi. Asta nu se întâmplă pe
muzică rock, nici măcar pop sau lăutărească, ci fix pe manele.
3. Versurile manelelor sunt incultură.
Incult/incultură e un termen prăfuit al unei societăți chinuite de complexe. În comunism și un pic după, am avut complexul intelectualului. Chiar și la vârste fragede, să zicem
18-20 de ani, dacă nu aveai la activ măcar un Țuțea, Liiceanu
sau Patapievici, (între noi fie vorba, unul mai plin de certitudini ca altul), se umplea de
Moromeți în jurul tău, Vezi că ești prost?!
Noroc cu câteva minți mai
proaspete, sociologi, antropologi, jurnaliști, artiști care au avut
răbdarea, onestitatea și curiozitatea să înceapă
să privească exact ceea ce societatea evita
s-o facă. Și au început să
apară articole, cărți, lucrări de doctorat, filme despre fața mai puțin cunoscută a României.
Minunea cu muzica și
cărțile
e asta, cu
cât consumi mai mult și mai divers, cu atât vrei și mai mult și
mai divers. Puritanismul e de fapt îngustime și neghiobie. Mulți
indignați vizavi de soarta culturii în pericol, abia știu să scrie corect, iar
ultima lor carte
citită a fost în timpul școlii. Piața
de carte din România e cea mai scăzută din UE, iar motivul nu e
prețul, mi-am luat o mulțime de cărți foarte faine de la
anticariat, la preț de covrig.
Eu am
învățat târziu că TOTUL e
cultură. Inclusiv pornografia, reality-show-urile, toate
versurile, fie ele poezie
sau rime goale sau forme
agramate. Nimeni nu te obligă să-ți placă totul, dar nici n-ai dreptul să anulezi
ceea ce nu-i pe gustul tău.
Am văzut Gadjo Dilo
de vreo 2-3 ori și am ascultat de destul de multe ori Tutti
Frutti Tequila a lui Adrian
Minune. Pentru că-mi plac.
Datorită scandalului am ascultat și Păi Naa
a lui Babasha, și în varianta din videoclip, și în varianta din
concert și mi-au plăcut amândouă. Mi s-a lipit de creieri de m-am
trezit azi-dimineață c-o fredonez prin casă.
Ascult manele în mod
excepțional. De cele mai multe ori mă plictisesc, îmi displac, iar
când sunt forțată de boxele altora să le înghit, ajung să mă
enerveze de-a binelea. În același context însă mă enervează și
muzica populară a vecinilor și știrile, ritmurile latino (nu foarte departe de manele) sau
slujbele date la maxim. Eu ascult la căști sau la un volum care să nu invadeze
spațiul altuia, iar manelele fac parte din această familie sonoră foarte
invazivă. În orice caz
rămân curioasă să ascult și dacă-mi place ceva, pun deoparte. Pentru mine manelele sunt pop-ul rom.
4. Maneaua nu este muzică românească, ci muzică țigănească.
Dar muzica lăutărească cică este muzică românească, păi, na, luăm cu japca ce și când avem noi chef. Ei, dragii
babei, aici se termină cu zâmbitul și începem să ne apropiem de
tristul adevăr. Țiganii nu sunt români, asta vor de fapt să
spună. Ăsta e rasismul nostru crunt și străvechi de care am
povestit deja mai pe larg. (Nu, încă n-am spălat rușinea)
Ca să începi să te tratezi de o boală, primul pas e să
accepți diagnosticul. De sute de ani nu ne-am mișcat spre el niciun
centimetru.
Închei tot cu Chris Martin și cu ce-a făcut în cea de-a doua seară de concert. A explicat ce-a simțit cu o seară în urmă, șocul, tristețea. Și-a declarat către public iubirea necondiționată și nediscriminatorie. A oferit publicului ocazia să defuleze controlat (huiduiți-mă 5 secunde, ca la carte). A amintit de Colectiv, a recreat perspectiva corectă pentru ceea ce e cu adevărat vital și merită toată energia noastră. L-a chemat din nou pe Babasha pe scenă într-un mediu devenit sigur. A folosit psihologia infantilă și s-a comportat ca un părinte cu capul pe umeri. A adus publicul înapoi la rezonabilitate.