Suntem prinși în vârtejul unei teribile încleștări între regres și progres, ceva de neimaginat în secolul trecut care a încapsulat cea mai uluitoare și rapidă transformare a lumii noastre. Astăzi racheta secolului XX arată supraîncălzită, riscând să se transforme într-o grămadă de fierătanii. Cam jumătate din omenire e inertă politic, iar cealaltă jumătate care votează e împărțită în alte două tabere care trag de funia puterii, la scoruri foarte strânse.
Ne-am creat de-a lungul timpului două paradigme. Cea a viitorului luminos și cea a trecutului luminos. Secolul XX a pariat totul pe prima și a accelerat la maxim în numele supra-abundenței. Așa că prezentul nostru e o lungă listă de urgențe. Pentru mulți, viitorul s-a întunecat de previziuni sumbre, iar trecutul a devenit luminos, infinit, maleabil ca o argilă. O carte de colorat, o grădină în care fiecare își plantează nostalgiile preferate și amintirile selective, trecutul a redevenit o propunere politică, haideți să ne întoarcem în timpul celui mai mare triumf. The Great America. România Mare. УРСС.
Progresiști și conservatori. Ce clar pare. Când însă observ oamenii, pe mine sau pe oricine altcineva, nu văd decât entropie maximă. Contradicțiile din fiecare sunt atât de ascuțite, că nici nu mai știm cum să reacționăm în fața lor. Sortăm cu atenție plasticul pe categorii, apoi schimbăm trei avioane până în Țara de Foc să filmăm cum se prăbușesc ghețarii și să ne luăm porția de atenție virtuală efemeră pe TikTok. Ne facem vegetarieni, mâncăm avocado, quinoa și fructe exotice care cer tone de apă, transporturi lungi și condiții de muncă și viață mai precare pentru cei care le produc. Exemplele sunt nesfârșite. Absurdul n-a avut niciodată o casă mai încăpătoare.
Mă uit în oglindă. Contradicții, teamă, speranță. Încerc să-mi pun în funcțiune pîrghiile de echilibrare, mă îndrept spre ceea ce sper că e gândire critică și spre ceea ce-mi aduce bucurie.
Îmi doresc drepturi care nu restrâng alte drepturi, ecologie, echitate merituoasă, laicitate înțeleaptă, democrație educată, identități construite pacifist. Mintea mea vrea în continuare să construiască ceva nou, vrea să contribuie pentru următoarea generație. Dar ce înseamnă viitor, când abia înțeleg prezentul tot mai fărâmițat în identități tot mai intransigente? Efortul de cuprindere, de înțelegere, de reconciliere mă epuizează.
Când am nevoie să-mi încarc bateriile, mă surprind, din ce în ce mai des, că trag cu ochiul spre trecut, filme vechi, muzică știută pe de rost, cărți de la anticariat. Sufletul meu scormonește prin lăzi prăfuite și găsește comori. Surpriza unei urme (muzicale, vizuale, literare etc) în care pasul mi se potrivește perfect, ca pantoful Cenușăresei, îmi dă aripi. Mă întâlnesc în gând și emoție cu oameni din alte secole. Cum să nu-mi doresc să ating cât mai multe stele?
Când am nevoie de liniște, mă îndepărtez de semeni și mă îndrept către natură, către ceea ce pot să înțeleg cu ușurință. Lumea vegetală, cea e necuvântătoarelor mă fac mereu să zâmbesc. Mă simt parte din întreg. Regăsesc simplitatea și candoarea, forța și misterul. Departea de nebunia existenței omenești, dau nas în nas cu viul, cu viața în toate celelalte forme ale ei. E una mai prețioasă ca alta?
Se întâmplă ca pe cumpăna grea a acestor vremuri să se clatine și cumpăna minusculă a vieții mele. Am alunecat binișor în cea de-a doua jumătate, a declinului care a debutat deja cu micile trădări obișnuite, păr alb, dioptrii, anchilozări, schimbări de umoare. Sunt mai mult trecut decât viitor. Unul mă îmbie, celălalt mă intimidează. În cea mai polarizată lume aș vrea să pot să le salvez pe amândouă. Mă macină destinul speciei noastre, dar fug de oameni și aglomerări. În mine însămi e o teribilă încleștare.
Mi-e greu să-mi traduc temerile și așteptările în opțiunile politice rudimentare de azi. Democrația este rudimentară, dar deocamdată singura variantă acceptabilă. Mă oblig să votez, o fac ca și cum aș rezolva o problemă de școală elementară, o ecuație simplă și veche, găsește răul cel mai mic. Mă regăsesc mai degrabă spre centru-stânga, dar în România votez centru-dreapta. În anul 2000 am dat și un vot plin de frică, de apărare în fața extremei drepte care dintotdeauna s-a hrănit cu votul punitiv, mânios, dușmănos.
Categoriile mă indispun din ce în ce mai mult, nu mă recunosc în niciuna, nici măcar în cele profesionale. Cu singuranță nu sunt singura fără trib, fără gașcă. Chiar să fim destui din cei cu gândire critică, tot nu putem deveni o masă critică. Critica înseamnă divergență, iar divergența e neorganizabilă, nereprezentabilă. Fiecare din noi e o insulă.
Divergența e și prima suprimabilă atunci când apare homo politicus plin de arme, neschimbat de mii de ani.
