Anul acesta muzica a spart două buboaie, așa cum n-au reușit s-o facă, puse la un loc, toate articolele și cărțile scrise pe subiect.
Macarena, de Erika Isac, a expus masculinitatea toxică și a ridiculizat-o, aducând în prim plan condiția femeii în România, cu toate riscurile și clișeele binecunoscute și în același timp nerecunoscute, Fă, voi aveți probleme.
La primul concert din București, trupa Coldplay a invitat pe scenă un cântăreț rom necunoscut de publicul larg, Babasha, stârnind un potop de huiduieli.
https://www.youtube.com/watch?v=Pp-wECVOszc
Dacă lângă Erika Isac s-au strâns o mulțime de voci care s-o susțină și să-i întărească mesajul, lângă Babasha a cam rămas locul gol. Câteva voci care n-au insistat prea mult pe subiect și nici nu mi se pare că au pus degetul de rană. Reacția publicului a fost o defulare a rasismului care mustește de atâta timp încât e considerat firesc, validat prin durată. Ca o religie.
Evident că în general nu e asumat. Ce face cel ce nu-și asumă? Caută false motive. Iată principalele ipocrizii umflate din toți bojocii.
1. Genul manea e complet nepotrivit cu genul (rock-ul) cântat de Coldplay.
Pentru mine Coldplay e mult mai aproape pe pop decât de rock, dar nici măcar despre asta nu-i vorba. E o trupă care n-a răspuns niciodată la atacurile puritanilor, întotdeauna a făcut fix ce-a vrut. Ultimele albume sunt din ce în ce mai prost cotate de critici, dar publicul e din ce în ce mai larg. Coldplay merge mai departe fără să clipească, mizând pe-o muzică fără etichete și pretenții, care aduce bucurie, culoare și optimism. În plus, mariajele dintre genuri sunt la ordinea zilei. E imposibil să ignori influența manelelor asupra muzicii românești pop și rap, e plin de manelisme.
Pretextul gustului muzical occidental și pur care, bietul de el, a trecut prin șocul contaminării cu vulgaritatea periferiei, mă distrează la maxim.
2. Manele nu fac parte din societatea românească.
Distracția continuă. Nu simt că-i cazul să pedalez prea departe pe ideea asta. E ceva evident. Cele mai multe petreceri de pe la noi ajung la momentul ăla glorios când bărbații, cu pași nesiguri de flamingo pe ouă, încep să puște din degete, iar femeile își aduc aminte de rotunjimi. Asta nu se întâmplă pe muzică rock, nici măcar pop sau lăutărească, ci fix pe manele.
3. Versurile manelelor sunt incultură.
Incult/incultură e un termen prăfuit al unei societăți chinuite de complexe. În comunism și un pic după, am avut complexul intelectualului. Chiar și la vârste fragede, să zicem 18-20 de ani, dacă nu aveai la activ măcar un Țuțea, Liiceanu sau Patapievici, (între noi fie vorba, unul mai plin de certitudini ca altul), se umplea de Moromeți în jurul tău, Vezi că ești prost?!
Noroc cu câteva minți mai proaspete, sociologi, antropologi, jurnaliști, artiști care au avut răbdarea, onestitatea și curiozitatea să înceapă să privească exact ceea ce societatea evita s-o facă. Și au început să apară articole, cărți, lucrări de doctorat, filme despre fața mai puțin cunoscută a României.
Minunea cu muzica și cărțile e asta, cu cât consumi mai mult și mai divers, cu atât vrei și mai mult și mai divers. Puritanismul e de fapt îngustime și neghiobie. Mulți indignați vizavi de soarta culturii în pericol, abia știu să scrie corect, iar ultima lor carte citită a fost în timpul școlii. Piața de carte din România e cea mai scăzută din UE, iar motivul nu e prețul, mi-am luat o mulțime de cărți foarte faine de la anticariat, la preț de covrig.
Eu am învățat târziu că TOTUL e cultură. Inclusiv pornografia, reality-show-urile, toate versurile, fie ele poezie sau rime goale sau forme agramate. Nimeni nu te obligă să-ți placă totul, dar nici n-ai dreptul să anulezi ceea ce nu-i pe gustul tău.
Am văzut Gadjo Dilo de vreo 2-3 ori și am ascultat de destul de multe ori Tutti Frutti Tequila a lui Adrian Minune. Pentru că-mi plac. Datorită scandalului am ascultat și Păi Naa a lui Babasha, și în varianta din videoclip, și în varianta din concert și mi-au plăcut amândouă. Mi s-a lipit de creieri de m-am trezit azi-dimineață c-o fredonez prin casă.
Ascult manele în mod excepțional. De cele mai multe ori mă plictisesc, îmi displac, iar când sunt forțată de boxele altora să le înghit, ajung să mă enerveze de-a binelea. În același context însă mă enervează și muzica populară a vecinilor și știrile, ritmurile latino (nu foarte departe de manele) sau slujbele date la maxim. Eu ascult la căști sau la un volum care să nu invadeze spațiul altuia, iar manelele fac parte din această familie sonoră foarte invazivă. În orice caz rămân curioasă să ascult și dacă-mi place ceva, pun deoparte. Pentru mine manelele sunt pop-ul rom.
4. Maneaua nu este muzică românească, ci muzică țigănească.
Dar muzica lăutărească cică este muzică românească, păi, na, luăm cu japca ce și când avem noi chef. Ei, dragii babei, aici se termină cu zâmbitul și începem să ne apropiem de tristul adevăr. Țiganii nu sunt români, asta vor de fapt să spună. Ăsta e rasismul nostru crunt și străvechi de care am povestit deja mai pe larg. (Nu, încă n-am spălat rușinea)
Ca să începi să te tratezi de o boală, primul pas e să accepți diagnosticul. De sute de ani nu ne-am mișcat spre el niciun centimetru.
Închei tot cu Chris Martin și cu ce-a făcut în cea de-a doua seară de concert. A explicat ce-a simțit cu o seară în urmă, șocul, tristețea. Și-a declarat către public iubirea necondiționată și nediscriminatorie. A oferit publicului ocazia să defuleze controlat (huiduiți-mă 5 secunde, ca la carte). A amintit de Colectiv, a recreat perspectiva corectă pentru ceea ce e cu adevărat vital și merită toată energia noastră. L-a chemat din nou pe Babasha pe scenă într-un mediu devenit sigur. A folosit psihologia infantilă și s-a comportat ca un părinte cu capul pe umeri. A adus publicul înapoi la rezonabilitate.
