Am picat în Bucureşti, ca mulţi alţi provinciali, să dau la facultate, pe urmă am rămas că mi-am găsit de lucru şi tot sărind dintr-o sintagmă a folosului social în alta, au trecut 15 ani. Am început prin a-l detesta cu tot organismul pentru că îmi mânca timpul, banii şi nervii. Mă rătăceam des, trebuia să-mi strâng catrafusele după fiecare anunţ de scumpire a chiriei migrând spre zone mai ieftine. Toate blocurile bârâiau şi bocăneau mai ales în weekend, mai ales când încercam să dorm, sorbindu-mi ultimul strop de energie. Am descoperit că Lacul Herăstrău nu e un bol rotund, plin cu apă, în jurul căruia poţi să te plimbi, ci un maţ lung şi gros care m-a păcălit cu o excursie neprevăzută de câteva ore.
Intram la
metrou printr-o gură şi eram înghiţită de valurile de oameni, urmând regulile
unei digestii misterioase.
În lunile
de vară, căldura abraviză a oraşului de ciment mă rodea încet, cu răbdare de
câine sătul. Zilnic, oraşul mă vâna, punea gheara pe mine şi mă halea.
Am început
să caut prin el oaze de confort şi am găsit din ce în ce mai multe. Într-o zi
oarecare am descoperit că Militari e un cartier simpatic, un lego din acvarii
pline cu zeci de specii diferite de peşti.
Monstrul
era îmblânzit. Când s-a transformat într-un animal de curte, mi-am strâns din
nou catrafusele şi am aterizat la Bangkok,
într-o imensă bucătărie de vară. Toate apartamentele vizitate aveau câte o
chicinetă anemică, nu pentru gătit, ci pentru mâncat. Jumătate din oraş găteste
pe stradă, iar cealaltă jumătate cumpără mâncarea în pungi de plastic
rotunjite frumos ca nişte baloane. Fiecare pas, fiecare colţ e un alt miros. Lapte
de cocos fierbinte, peşte proaspăt, peşte uscat, prăjeală, supe iuţi, flori
pentru temple, beţişoare parfumate puse la intrări, urină, durian, busuioc
dulce, ghimbir, nu e petic de stradă care să nu miroase a ceva.
Umblu cu
transpiraţia şiroind pe sub haine. Sunt stoarsă ca o portocală. Suc de
crizanteme, suc de rodii, suc de rădăcini asiatice. Mă hidratez din mers. Aştept
metroul. Când intru, din toate direcţiile mă taie un curent de cameră
frigorifică. Încerc degeaba să găsesc un
loc mai ferit, undeva în burduful dintre vagoane. Pielea mi se încreţeşte iar
tricoul se usucă în câteva minute. Cobor la destinaţie cu un junghi în spate,
bine pasteurizată. Oala cu aburi, ingredinte şi condimente mă reabsoarbe. Am
nimerit în mâinile unui bucătar gigantic.
Oraşul ăsta te găteşte de viu, băi, frate…
Nu, nu mai merge aşa, nimeni nu mă înţelege.
This city is cooking you alive, man… Aşa mai găsesc câte un farang
(străinul thailandezilor) care să-mi răspundă, năduşit şi zâmbitor, Yeah…
