Drăcii în oraşul îngerilor

Patpong e un cartier în Bangkok unde se vând bilete pe stradă la spectacolul cu cea mai traficată creatură, aici învăţată să arunce mingi de ping-pong, să spargă baloane cu săgeţi de darts, să scoată capace de sticlă fără desfăcător, să scrie scrisori, să fluiere, să fumeze, să înghită lame, peştişori de acvariu şi alte ciudăţenii. Patpong e numele proprietarului, un imigrant chinez care a cumpărat terenul după război şi mai târziu l-a transformat în zona “R&R” (rest and recuperation) pentru soldaţii americani aliniaţi la pocirea Vietnamului. Vacanţa soldatului seamănă cu cea a marinarului: Patpong şi-a pus felinare roşii, bare argintii şi a desfăcut sticlele de spirtoase.

Când americanii jumuliţi au început să se întoarcă acasă, au apărut alţi turişti, generaţii după generaţii, de la flower-power la disco, electro şi indie iar fetele au continuat să scoată bani din alte buzunare umezite de blugi evazaţi, conici, bufanţi, tăiaţi, imprimaţi, elastici, peticiţi, tociţi, soioşi, smart-casual.

Juma de secol după soldaţi, am urcat şi eu câteva scari înguste cu miros de pişat, până la o sală cu aer ponosit de cantină de sat, făţuită pentru discoteca de duminică seară. Lume puţină, curăţică, occidentală, majoritatea cupluri. Lumină sleită de leduri roz, un glob disco şi o mamaie cu flegmă de proprietăreasă care ne-a adus paharele de alcool apos incluse în preţ. Pe scenă, o femeie trecea de la un număr la altul ca un pui de pachiderm sub hipnoză. Sub corsajul roşu de plasă, sexul devenit făptură de circ se încorda să ţină un creion şi să deseneze , debil, un elefant strâmb. Am parcurs numerele din programul Pussy Show parând cu paleta mingile care zburau lipicioase spre masa noastră, sărind de pe scaun la sunetul pocnetelor din bici, încremenind cu ochii la ţigara înfiptă între picioare care se consuma repede ca fumată de un camionagiu feroce.

Nimic care să-mi amintească de caterinca balcanică unde o cântăreaţă nevăzătoare pe nume Meduza poate să-şi parcheze dosul  într-un piron bătut în stâlp şi să-l tragă afară cu bucile, sau de cabaretul european, spumos la  francezi, satiric la nemţi,  sau de circul ordinar al femeii cu barbă. Nici un maestru de ceremonii care să ridice cortina, străvechea graniţă catifelată de culoarea sângelui, către o iluzie oarecare.

Aşa că ceea ce am văzut a fost un hartan de veritate în care vaginul unei femei pline de lehamite a câstigat banii de-o zi într-un loc care nu şi-a ascuns sărăcia, drogul şi indiferenţa. N-a fost decât o anticameră a prostituţiei hard-core. Până şi filmele porno îşi caută pretexte de-a lungul unui subiect simplificat, cu secretara sau instalatorul, care aşa idioate şi previzibile îndeplinesc funcţia de pregătire rudimentară a vietăţii în căutare de sex. Ce am văzut noi a fost trist şi crud ca prima lecţie de anatomie. La ieşire ni s-a oferit un şerveţel parfumat să ne ştergem pe mâini.

Cu altă ocazie, am încercat şi un spectacol de cabaret unde aproape am căzut de pe scaun, de râs nervos. O trupă necoaptă de travestiţi, cei mai mulţi nişte puşti derutaţi numărând paşii de dans ca la festivitatea şcolară, unuia îi cădea dresul, altuia i pocnise fermoarul la spate şi-şi ţinea pantalonii cu o mână, nimic sexy, nimic glamuros, singurul efect cu adevărat comic fiind cel neintenţionat.

Între Pussy without attitude (nume de bar) şi cabaretul infantil, încă n-am găsit nimic altceva în Bangkok zis şi Krung Thep, Oraşul Îngerilor.

Şi eu sunt veche, domnule

Am început să gândesc timpul în termeni de şansă la lentoare. L-am citit pe Proust când lumea încă era mai mult concretă decât virtuală. Luxul unui timp domolit, luni întregi petrecute cu cele 13 volume de literatură lipicioasă, sinestezii curioase cu muzica lui Debussy şi o lungă agonie a simţurilor zgândărite de propriile regurgitări şi derutate de similitudini. Acuma trăiesc un timp în care plăcerea revizitării trecutului se întâmplă din ce în ce mai anevoios pentru că lucrurile de azi nu le mai ating cu nimic pe cele de ieri şi alaltăieri. Madlena care să momească timpul a dispărut înlocuită de noi duzini de arome trecătoare.

De multe ori sar de la un subiect la altul ca acul de pick-up pe un disc zgâriat. Cele mai bune zile sunt cele în care mintea mi se poate odihni scormonind în acelaşi sertar. Probabil de asta scriu numai povestiri scurte, noua configuraţie de simultaneitate mi-a şters putere de concentrare şi a nivelat adâncimile. Nu mai urmez un gând, îl ating numai ca să sar la altul. Nici măcar nu mai vorbesc o singură limbă. Într-o zi pot să amestec engleza de birou cu româna de acasă când îi sun pe ai mei în pauză, cu franceza pentru câţiva prieteni, plus vreo oră jumate de thai dacă mă duc la cursul de vineri seară.

Nu mai reţin noi numere de telefon sau nume sau date de naştere. Îmi torn în creieri informaţii care alunecă repede şi se înfig într-un card de memorie. Creierul rămâne neted şi alb ca un săpun. Ca să-mi ademenesc amintirile  trebuie să folosesc contraste. Să iau ceva ce consum azi şi să dau filmul înapoi până la telefonul cu rotiţă, la sticla de lapte, la televizorul alb-negru, la un vinil cu Pink Floyd, la orezul nesortat vărsat pe muşamaua din bucătărie. Antichitatăţile s-au apropiat de noi cu 20-30 de ani. Râşniţa de cafea, lampa cu petrol, maşina de scris, walkman-ul, dischetele pătrate, sucurile cu gust de portocale făcute din prafuri sunt rotiţele unor lumi atât de îndepărtate că mă simt ca o ţestoasă sentimentală.

Curând n-o să-l mai citească nici naiba pe Proust; deşi s-a stins în 1922, o să fie mai apropiat de poeţii latini decât de era digitală.

Thailanda deja e o ţară fără nevoie de cărţi. Dimineaţa oamenii aşteaptă metroul cu ochii in ecranul mic al telefonului. Când îi ridică, dau de publicitatea de pe uşile de siguranţă şi din fiecare vagon. Pupila se duce către mişcare şi zgomot. De jur împrejur pe clădiri, alte sucuri, cosmetice, medicamente şi minuni care te fac sexy, sănătos şi nemuritor. Omul recent, dependent de ecrane, e un alt tip de idiot tăcut, fără vârstă, care abia deschide gura să articuleze. De cele mai multe ori te împinge uşor ca un viţel hipnotizat care-şi aminteşte să sară din vagon în ultimul moment.

Ce-o să se întâmple atunci când, dintr-un motiv sau altul, toate ecranele lumii noi o să rămână stinse. Când de terifiantă o să fie tăcerea lor şi noua singurătate, fără excesul de selfies, fără istoria înregistrată, like-uri şi sutele de nume la eticheta Prieteni.

Eu o să mă întorc la o foaie albă, palpabilă care n-o să-mi mai permită indolenţa de a arunca primele cuvinte nehotărâte ştiind că pot să dau oricând delete. Nu găsesc cuvântul potrivit? Nasol. Dex online e mut iar celălalt greu, vechi, cu paginile îngălbenite zace pe un raft plin de praf, foarte departe.