Am început
să gândesc timpul în termeni de şansă la lentoare. L-am citit pe Proust când
lumea încă era mai mult concretă decât virtuală. Luxul unui timp domolit, luni
întregi petrecute cu cele 13 volume de literatură lipicioasă, sinestezii
curioase cu muzica lui Debussy şi o lungă agonie a simţurilor zgândărite de
propriile regurgitări şi derutate de similitudini. Acuma trăiesc un timp în
care plăcerea revizitării trecutului se întâmplă din ce în ce mai anevoios
pentru că lucrurile de azi nu le mai ating cu nimic pe cele de ieri şi
alaltăieri. Madlena care să momească timpul a dispărut înlocuită de noi duzini
de arome trecătoare.
De multe
ori sar de la un subiect la altul ca acul de pick-up pe un disc zgâriat. Cele
mai bune zile sunt cele în care mintea mi se poate odihni scormonind în acelaşi
sertar. Probabil de asta scriu numai povestiri scurte, noua configuraţie de
simultaneitate mi-a şters putere de concentrare şi a nivelat adâncimile. Nu mai
urmez un gând, îl ating numai ca să sar la altul. Nici măcar nu mai vorbesc o
singură limbă. Într-o zi pot să amestec engleza de birou cu româna de acasă
când îi sun pe ai mei în pauză, cu franceza pentru câţiva prieteni, plus vreo oră jumate de thai dacă mă duc la cursul de vineri seară.
Nu mai
reţin noi numere de telefon sau nume sau date de naştere. Îmi torn în creieri
informaţii care alunecă repede şi se înfig într-un card de memorie. Creierul
rămâne neted şi alb ca un săpun. Ca să-mi ademenesc amintirile trebuie să folosesc contraste. Să iau ceva ce
consum azi şi să dau filmul înapoi până la telefonul cu rotiţă, la sticla de
lapte, la televizorul alb-negru, la un vinil cu Pink Floyd, la orezul nesortat
vărsat pe muşamaua din bucătărie. Antichitatăţile s-au apropiat de noi cu 20-30
de ani. Râşniţa de cafea, lampa cu petrol, maşina de scris, walkman-ul,
dischetele pătrate, sucurile cu gust de portocale făcute din prafuri sunt
rotiţele unor lumi atât de îndepărtate că mă simt ca o ţestoasă sentimentală.
Curând n-o
să-l mai citească nici naiba pe Proust; deşi s-a stins în 1922, o să fie mai
apropiat de poeţii latini decât de era digitală.
Thailanda
deja e o ţară fără nevoie de cărţi. Dimineaţa oamenii aşteaptă metroul cu ochii
in ecranul mic al telefonului. Când îi ridică, dau de publicitatea de pe uşile
de siguranţă şi din fiecare vagon. Pupila se duce către mişcare şi zgomot. De
jur împrejur pe clădiri, alte sucuri, cosmetice, medicamente şi minuni care te
fac sexy, sănătos şi nemuritor. Omul recent, dependent de ecrane, e un alt tip
de idiot tăcut, fără vârstă, care abia deschide gura să articuleze. De cele mai
multe ori te împinge uşor ca un viţel hipnotizat care-şi aminteşte să sară din
vagon în ultimul moment.
Ce-o să se
întâmple atunci când, dintr-un motiv sau altul, toate ecranele lumii noi o să
rămână stinse. Când de terifiantă o să fie tăcerea lor şi noua singurătate,
fără excesul de selfies, fără istoria înregistrată, like-uri şi sutele de nume
la eticheta Prieteni.
Eu o să mă
întorc la o foaie albă, palpabilă care n-o să-mi mai permită indolenţa de a
arunca primele cuvinte nehotărâte ştiind că pot să dau oricând delete. Nu
găsesc cuvântul potrivit? Nasol. Dex online e mut iar celălalt greu, vechi, cu
paginile îngălbenite zace pe un raft plin de praf, foarte departe.
