I-am suportat luându-mi mâncarea de sub lingură la bufetul
de dimineaţă, împingându-mă pe coridoare, în metrou, intrând în faţă când toată
lumea bate step la rând la toaletă, le-am mirosit şosetele acre, le-am ascultat
clefăitul, uneori a trebuit să mă dau deoparte din calea lor cum m-aş fi ferit
de-o cireadă. I-am văzut aşezându-se exact acolo unde-i interzis, făcând poze
pe furate prin muzee fără să privească nimic, vorbind tare ca şi cum ar fi
singuri în pădure. Recunosc şi mi-e un pic ruşine: am boală pe chinezi. Zic ruşine
nu ca să mă scuz, ci pentru că şi eu vin dintr-o fostă ţară de chinezi. Ştiu ce
i-a făcut să ajungă atât de rupţi de lumea din jur, incapabili să reacţioneze empatic şi
social acceptabil. Mereu se reped la ceva, să ia, să pună, să mănânce, să ceară
peste rând, să intre când toată lumea iese, un fel de du-te-vino şi care-pe-care foarte
familiare.
Ştiu că-s spălaţi pe creier de aceeaşi maşinărie care ne-a săpunit şi
pe noi timp de 45 de ani. Tovarăşii, maiştrii (ce ipocrizie lingvistică să-l apropie
pe meşterul agramat de maestrul occidental al şcolilor de arte), fraţii noştri
de carneţele roşii, rusul din chinez, chinezul din român care-şi pune aceleaşi căchiţe de mâncare
la bufetul liber lăsând trei sferturi pentru coşul de gunoi şi care mai şuteşte
şi câteva sandvişuri pitindu-le te miri pe unde, care ştie să se învârtă, să se
descurce, să-şi umple borseta.
Mi-e ruşine de partea asta din ei şi din mine. Chinezii ăştia sunt o oglindă nemiloasă a ceea ce aş fi putut deveni şi eu sau poate am fost deja pe vremea taberelor şcolare şi a cozilor de la alimentară. Sunt o cultură a ne-socialului ajunsă prin toată Rusia până în Europa centrală şi, odată cu noul val de imigranţi, răspândită mai departe, din fostul Mic Paris până în bătrâna Anglie.
