Ah, ha, ha, ha, stayin' alive

Am făcut curse cu obstacole timp de două zile. Trotuarul, adică partea de stradă în principiu sigură destinată pietonilor, a fost un soi de no man’s land, un spaţiu al tuturor şi al nimănui. Plimbarea a devenit şi ea o probă de atenţie simultană, îndemânare şi ritm printre motocicletele în mişcare şi motociclete parcate, constelaţii de scăunele de plastic cu oameni ciuciţi care beau, mănâncă, fumează şi joacă, saci de gunoi căzuţi într-o rână, scule şi unelte împrăştiate în faţa câte unui atelier de reparaţii, ligheane largi cu vase de spălat - care ne-au împins până la urmă pe partea carosabilă, printre roiuri de vehicule mici claxonând din toate direcţiile, care şi-au propus să nu oprească decât la destinaţie. Trebuia să aproximezi vitezele din jur şi să te laşi la rândul tău aproximat, adică să te strecori printre toţi ceilalţi într-un ritm curajos şi relativ constant. N-a fost o plimbare romantică prin Hanoi şi nu ne-am ţinut de mână decât când treceam strada, bătrâneşte. Motocicleta e un fel de prelungire a vietnamezului, un alt fel de membru al familiei, un soi de viţel motorizat pe care pot să-l călărească doi părinţi plus trei copii sau care cară aproape orice, volume şi instalaţii incredibile, de la misterioase pachete gigantice până la pungi pline cu apă şi peşti coloraţi. Obişnuinţa e atât de puternică încât face posibilă siesta chiar şi în poziţie inversă, cu spinarea rezemată de ghidon şi braţele agăţate de coarne.
Vânzătoarele ambulante şi-au păstrat pălăriile conice de orezărese şi bat străzile oraşului vechi încercând să le vândă alături de flori, fructe şi gogoşi. Multe vin din sate îndepărtate şi împart camere ca de cazarmă, cu mai multe paturi. Am cumpărat şi eu o pălărie, negociată la jumate din preţul oferit, adică mai puţin de 2 dolari. Femeia a zis că are patru copii. Ca şi cambogienii, vietnamezii au cunoscut mai mult de un secol de sărăcie şi mardeală. Acum simbolurile comuniste aduc bani ca suveniruri cool din aceeaşi familie cu tricourile cu Che Guevara şi eşarfa palestiniană keffieh. Foamea de bani, zbaterea după biştari e la vedere, la stradă. Mâncarea e grozavă şi e pe toate drumurile. Oraşul e într-o resuscitare violentă, dacă Bangkok zumzăie de viaţă, păi Hanoi ţipă tare şi fără oprire din toate claxoanele.      

Schimbaţi Bondul!

Am crezut că numai mie mi se pare că Daniel Craig face ”botic” pe afişele cu James Bond. La fabrica unde lucra maică-mea era o muncitoare, Maricica, cu părul blond şi creţ, care îşi ţuguia aşa buzele când vroia să arate că se ţine serioasă. De curând am văzut o poză cu un cal care face acelaşi lucru când are admiratori în jur.  
Am copilărit cu Bondul Sean Connery, pistolar şi cartofor, cu ţigara în colţul gurii şi cu paharul clinchetind de gheaţă şi whisky. Roger Moore a fost Bondul gagicar. Pe următorii nu i-am mai urmărit şi am sărit direct la Pierce Brosnan, Bondul stilat şi gentleman. Craig ăsta nu-mi place deloc, e inexpresiv, parcă bea numai apă plată cu lămâie, şi colac peste pupază, promoterii lu' Peşte au reuşit să-i bage în cap că-i sexy când îşi ţuguie buzele ca Maricica. O reporteriţă l-a rugat de vreo trei ori să facă ”pouty duck face’’ adică moaca de răţoi bosumflat şi el s-a cam şifonat, cică nu pricepe şi să treacă mai departe. De râsul curcilor. Schimbaţi Bondul, vă rog, că-i ca o fufă! Gata, atât am avut de zis.  

Prinzătorii de pokemoni

Nu ştiu de nici un scriitor din secolul trecut care să fi prezis o lume atât de absurdă şi de plină de idioţi ca cea pe care o construim noi. Povestirile şi filmele sf ne-au vorbit despre personaje "evoluate" (intelectual, spiritual, tehnologic etc) care doreau să descopere alte lumi, să cucerească sau să salveze, despre noi puteri, planete şi societăţi mistice, despre nave spaţiale şi extratereştri. Oamenii secolului trecut au fost nişte visători prea serioşi şi instruiţi ca să-şi fi putut închipui culmea ridicolului de astăzi, oameni care arată ca zombies sau care îşi riscă viaţa prinzând creaturi virtuale stupide. În Thailanda, jocul a fost lansat în acelaşi weekend în care s-a votat noua constituţie, întâmplător sau nu, oamenii au fost ocupaţi cu pokemonii prin malluri iar junta militară a obţinut tot ce-şi dorea de la acest referendum. 

Să recapitulăm din realitate: primitivism religios care ia amploare, terorism, arsenal mondial de arme în continuă creştere, probleme de mediu, sărăcie, clase politice din ce în ce mai corupte şi incapabile, extrema polarizare a resurselor financiare şi risipa celor naturale, controlul fără precedent asupra informaţiilor personale, creşterea populaţiei la 7.4 bilioane. Şi în loc să ne apucăm să reparăm pe unde se mai poate din realitatea asta tristă, preferăm s-o acoperim cu o nouă mantie virtuală, curată, jucăuşă, tâmpă şi mulţumitoare în timp ce visăm în secret la o selecţie darwinistă. 

A fost odată ca niciodată un pokemon de aur şi diamante, Supra-Pokemonul, unicul şi cel mai preţios. Ca să-l prinzi trebuia să-l urmăreşti fără încetare nenumărate zile şi nopţi la rând. Oraşe întregi s-au golit în şiruri lente care îl urmăreau ca pe cântăreţul din fluier. Soldaţii şi-au părăsit armele şi unităţile, funcţionarii (pardon, managerii de tot soiul) şi-au lăsat computerele în sleep mode, şcolile au rămas pustii, magazinele închise, maşinile abandonate, străzile tăcute.

De foarte de sus se puteau vedea cozi prelungi care înaintau lent până la glezne, până la genunchi, până la gât şi încă mai mult, în râuri, mări şi oceane sau în dune de nisipuri mişcătoare. Oameni cu ochii înroşiţi, privind în ecrane, iar pe ecrane El, Supra-Pokemonul, orbitor, ţopăind pe străluciri piezişe şi efemere ca o rază şugubeaţă.

Learner's definition of Love

Love e unul din cuvintele abuzate ale momentului, aruncat la nimereală pe garduri, căni şi tricouri. După căderea comunismului, love a intrat şi în vocabularul Europei de Est, împins de consumerism. Intelectualii care strâmbau din nas la cultura MTV revizitau în acelaşi timp, cu noi bufeuri de elitism, epistola apostolului Pavel , De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător (...) şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. Pe la sfârşitul liceului am avut şi eu parte de lectura pedagogică respectivă, care în creierul nostru înfierbântat, de adolescenţi, a concluzionat cam tot în stilul Mădălinei Manole, măi, dacă dragoste nu e, nimic nu e.

Vârstele vocabularului românesc încep cu latina necesităţilor imediate legate copilăreşte de casă şi părinţi, corp, numere, de-ale gurii – sare, peşte, pâine, apă. Adolescenţa ne-am trăit-o slavic, dragoste, prieten, nevoie, război, a iubi, a citi iar tinereţea francofilic, copiind Parisul în educaţie, politică, economie, arte. Astăzi am ajuns toţi legaţi de telegrafica limbă engleză în IT, comunicare, afaceri, muzică, filme.

In ’89 aveam 13 ani. Până la adolescenţă am cunoscut cuvintele dragoste şi iubire suspendate într-un soi de pudoare sau pudibonderie, ca o stare de excepţie, de confesiune dureroasă şi un pic ridicolă atunci când deveneau sentimentale şi directe. Le întâlneam fabricate în literatură, în muzica uşoară, în politică şi în contexte platonice dar foarte rar în relaţiile sentimentale cu cei din jur, unde adeseori era preferat prudentul  ţin la tine. Poate de aici şi jena, cum să fi folosit aceleaşi cuvinte pentru ce te ardea, când televizorul bâzâia despre abstracta dragoste de glie şi silnica iubire pentru tovarăşul şi tovarăşa. Pe urmă mai era amorul  – ironizat şi declasat prin frivolitate. Astăzi amorul aproape a dispărut din vocabular pentru că nici Franţa nu mai ela modă. Dragostea a rămas retrasă şi poetică cu pasivul a se îndrăgosti. Iubirea s-a scuturat de politică şi pudori şi a recuperat terenul sentimental, direct, verbal, cu te iubesc. Universalul love a pătruns şi la noi ca pretutindeni şi e bun la toate, I love you şi I love it.

Între Munţii Ural şi insulele Marii Britanii iubirea s-a construit mai ales prin literatură, viscerală şi tragică. Anna Karenina, Romeo & Julieta, patimă şi moarte. Poezia a îmbrăcat-o în delicate mantii de romantism şi sensibilitate, în tristeţe, nostalgie şi angoasă. Secolul 20 a dezbrăcat fantasma şi i-a desfăcut picioarele. Iubirea copulatoare, nestatornică, narcisistă, insaţiabilă. Astăzi a ajuns un soi de slogan sleit al fericirii când în realitate singurătatea e din ce în ce mai triumfătoare în ciuda aplicaţiilor pentru întâlniri şi a siturilor de socializare. Iubirea a ajuns şi ea supusă calculelor legate de timp, bani, compatibilităţi.

Asia de sud-est (Thailanda, Cambogia, Laos, Vietnam, Filipine, Malaezia, Indonesia) e plină de bărbaţi occidentali în cautare de relaţii simplificate pe care apoi să le complice fără voie, victime ale propriilor fantasme. Îşi găsesc femeia nesofisticată şi ascultătoare după care au tânjit şi încep s-o re-educe, s-o ”compatibilizeze’’ cu propria cultură. Femeile cu parteneri occidentali ajung să înveţe engleza, să guste brânzeturi şi vinuri franţuzeşti şi să plece în vacanţe pe alte continente. Ea are surpriza să afle că propria ţară e cam înapoiată, că ignoranţa, superstiţiile şi lâncezeala nu sunt deloc sexi şi că de fapt trebuie să se transforme într-o altă femeie. Pentru el, pe de altă parte, n-o fi deloc romantic când ea ronţăie peşte uscat la micul dejun sau când trebuie să-şi asume relaţia prin viramente bancare sau mici bacşişuri pentru câte un serviciu casnic, pentru că obiceiurile tribale dar-contradar nu sunt foarte departe în timp. Îmi dăruieşti să-ţi dăruiesc, fără ca banii să aibă dimensiunea venală pe care ar căpăta-o într-o ţară europeană. În relaţiile de la distanţă aşteptarea are şi ea un preţ concret, lunar, pentru viaţa dublă a bărbaţilor cu rezidenţă (şi familie) într-o altă ţară. Pentru ele iubirea se traduce, probabil, mai mult prin grijă, beneficiu reciproc şi ataşament domestic atunci când se poate, decât prin romantism şi fluturi în stomac.

Închei cu un scurt dialog între români şi un detaşat indian la Renault, în Bucureşti-Pipera, bucuros că după câteva luni se întoarce acasă şi se căsătoreşte. Omul abia aştepta să-şi cunoască nevasta.

-          You havent met her already, zic colegii români perplecşi

-          Not yet.

-          So how do you know you will love her?

-          Of course I will love her, she from the same caste and my parents chose her for me, răspunde la fel de perplex indianul.

Acelaşi cuvânt universalizat, love, pentru vestici înseamnă completarea supremului eu, iar pentru indian continuitate, integrare şi împlinire a aşteptărilor sociale.

Love is not love is not love is not love 

Excesul de religie dăunează grav societăţii

Pe lângă covrigării, plafare şi farmacii, în România e plin de religie. Biserici, cruciuliţe la gât, icoane prin case, biblii gratis prin gări, politicieni buluciţi pe la slujbe. Am vizitat câteva apartamente în Sibiu cu intenţia de cumpărare. TOATE aveau icoane, unele chiar deasupra patului conjugal. M-am gândit la cămeşoaiele medievale cu gaură în faţă şi broderie  ”With God’s Will”.

Sigur că m-am bucurat de intenţia de re-laicizare a învăţământului când Curtea Constituţională a decis la sfârşitul lui 2014 ca religia creştină să nu mai fie obligatorie în şcoli. M-am bucurat pentru că locul ei e la biserică.

Dar uite cât de departe au ajuns:
”În majoritatea judeţelor din ţară peste 90% din elevi vor merge în continuare la ora de religie, ca urmare a cererii făcute de părinţii lor. Cele mai multe solicitări în acest sens au fost făcute în judeţele Galaţi, Vaslui (96%) şi Arad (95%), la polul opus fiind Mureş (79,91%), Timiş (87%) şi Bucureşti (90%).”
Care ”pol opus”? Că în Mureş au vrut numai 80% în loc de 96%?

Aşa arată România azi:

Ortodocşi — 81%
Catolici + Greco-catolici  — 7.6%
Protestanţi  — 6.2%
Alte religii (Musulmani, evrei) — 1.2%
Atei - 0.002% ( în Franţa sunt in jur de 35%)
(https://en.wikipedia.org/wiki/Religion_in_Romania; https://en.wikipedia.org/wiki/Religion_in_France#Religions)

Avem toate premisele unui extremism religios creştin. Mi s-a întâmplat de multe ori să aud fantezii exterminatoare de tip cruciadă/jihad, dom’le, dacă aş avea io un pistol, am scăpa noi de toţi ...şi aici fiecare îşi pune antipatiile viscerale, ţiganii, ungurii, politicienii corupţi, homosexualii, şamd. E o obsesie bolnăvicioasă a purificării care abureşte oglinzile cât să nu se mai vadă propria mediocritate şi ignoranţă.

Mă uit la mai departe la diversitatea etnică şi mă trec năduşelile din nou când văd că ungurii şi germanii ne-au cam spus, isten veled, respectiv auf wiedersehen, şi uite aşa am ajuns la un alt periculos 90%.

anul 1948 / anul 2011:
Români: 86% / 90%
Unguri: 9.4%  /6.5%
Germani: 2.2% / 0.2%
Romi: 0.3% / 3.3%

În comparaţie cu alte capitale vestice unde dai de un curcubeu etnic şi cultural, Bucureştiul e un târg plicticos, unde doar provincialii mai schimbă culoarea oleacă, o ţâră.

România are în jur de 18.300 de biserici, 8.200 de farmacii, 4.700 de şcoli generale şi 425 de spitale.

Catedrala din Sibiu avea un afiş ‚ primim făină, zahăr, ulei. Primim, nu oferim. În acelaşi timp spitalul de urgenţă arată ca extras dintr-o zonă de război, sumbru şi neîngrijit ca un penitenciar. Majoritatea trăieşte făcându-şi cruce, molfăind covrigi şi tratându-se de capul ei cu buline, alifii şi ceaiuri.

Religia e parte din tradiţia noastră, mi se spune. Tradiţia e reinventare continuă, le răspund eu.

O să mă întorc curând, ştiind că o să mă simt străină în propria ţară. Sunt a naibii de curioasă să întâlnesc din cei 0.002% care au alte repere decât doamne-ajută.  

Noi

(discuţie cu J., la cafeaua de dimineaţă)

Mă fascinează minorităţile care îşi construiesc identitatea pornind de la imaginarul alterităţii. Citesc o carte despre ţigani, Condiţia romă şi schimbarea discursului. Nu-mi vine sa le zic romi, le zic ţigani, că aşa m-am învăţat. Ţiganii se definesc printr-un permanent raport de diferenţiere vizavi de gadjo (ceea ce nu e rom). Cu alte cuvinte eşti rom în măsura în care arăţi că nu eşti gadjo, că nu trăieşti ca ei.  

Pentru mine copilul, ţiganii erau cei care nu erau în rînd cu lumea, primind toate atributele de dispreţ. Tot ce nu era potrivit sau acceptabil după gustul majorităţii, devenea repede ţigănesc, chiar dacă n-avea nici o legătură cu ţiganii. Bunică-mea avea un cuvînt cu care ciupea copiii care o scoteau din sărite (uneori incluzîndu-mă): ghitan/ghitancă. Am realizat etimologia tîrziu şi cred că nici bunică-mea nu făcea în mod conştient legătura, pentru ea un ghitan era un copil nelalocul lui. În liceu am avut un diriginte care împărţea clasa în cei buni la carte şi ţîgani (incluzîndu-mă). Aşa ne şi chema la tablă, mă, ţîgane.

Pe de altă parte tot ce ne-a căzut bine la obiceiuri (muzica lăutărească, ceaunul pentru mămăligă, lingura de lemn etc) – a devenit al nostru, deşi au venit de la ei pentru că numai ei ştiu să le facă cum trebuie. Astăzi ne leagă manelele. Un amic francez m-a întrebat, şi pe bună dreptate, Cum de sunteţi rasişti vizavi de ţigani dar la toate petrecerile dansaţi pe manele?

J. citeşte o carte despre Israel, cum îşi construiesc şi cuceresc (segregîndu-i eventual pe alţii) noi sensuri comunitare raportate la teritoriul presupus de drept: serviciul militar obligatoriu, chibuţurile, racolarea imigranţilor buni, folositori naţiunii. Omenirea a creat precedentul îngrozitor al pogromurilor şi lagărelor (de altfel i-a afectat şi pe ţigani în aceeaşi cumplită măsură dar ei au contat mai puţin) care parcă a ajuns să legitimizeze ororile pe care evreii le fac la rîndul lor arabilor. Noi, pe lîngă religie, s-a legat complicat de un şir străvechi de suferinţe permanent rememorate care acum defulează de jur împrejurul graniţelor. E interesant felul în care Israel îşi construieşte propria minoritate, încurajînd imigrarea ne-evreilor. Aceştia vor deveni israelienii ne-evrei, ceilalţii dinăuntrul ţării, pentru că nu au descendenţă evreiască chiar dacă ajung cultural mimetici asimilînd religia, limba, modul de viaţă, tradiţiile.

Ce creează şi întreţine resorturile unei comunităţi? Descendenţa şi religia mai mult decît educaţia, din păcate, pentru că educaţia devine mult mai prudentă să facă opoziţie cu ceilalţi.

Am fost şi sunt parte din atîtea feluri de noi, cînd de fiecare dată m-am raportat sau chiar l-am inventat pe celălalt. Cum ar fi o omenire empatică în care singurul pronume valabil să fie noi, pentru că toate celelalte pronume sunt doar hazard? Putem să aruncăm cu piatra în Noi? Nu mai putem.

Şi cu asta am sorbit ultimele picături din respectiva cafea.

Men made the cars and now women drive them

În copilărie nu mi-am dorit niciodată să intru în pielea personajelor feminine. Cu excepţia Alisei în ţara minunilor, erau ale naibii de plictisitoare. Abia dacă trăiau vreo aventură. Neputincioase, erau mereu salvate de masculi sub orice formă, de la prinţii cei chipeşi, la vânători sau pitici asexuaţi. Cel mai apăsător exemplu de prizonierat mi-a fost dat de biata Sheherezada răcindu-şi gura cu tot felul de scorneli amestecate cu pornoşaguri ascunse în metafore, numai ca să-i ţină atenţia trează unui şah psihopat care se lăuda cu o mie de femei ucise imediat după dezvirginare.

În filme era la fel, Ele apăreau doar ca să catalizeze energiile yang, aşa că preferam să fiu Luke sau chiar C-3PO ca să conduc şi eu nave şi să mânuiesc lasere, decât să-mi împletesc codiţe ca Leya. Modelele biblice nu sunt nici ele darnice, între mama virgină şi curva Magdalena, n-au mai pus nimic. Poate că şi sărăcia modelelor feminine m-au făcut băieţoi, chiar nu prea aveam ce să-mi aleg dacă nu vroiam să port rochiţă şi să aştept cuminte privind pe geam.

Azi o avem pe Charlize Theron care filmează ba pentru opulenta casă Dior într-un exerciţiu seducător de o siguranţă regală, ba pentru Mad Max, rasă în cap, conducând un camion monstruos cu o singură mână, învingând armate şi lasându-l la sfârşit pe "prinţ" să plece în plata lui pentru că e ocupată cu noua funcţie conducătoare- salvatoare. În desenele animate, Ei au devenit mai pămpălăi iar Ele mai aventuroase şi nonconformiste.

Ce se întâmplă?

Secole întregi femeile nu au fost acceptate decât în foarte puţine meserii şi instituţii de educaţie laică. Singura alternativă social şi economic onorabilă era măritişul. Feminismul şi noua era a informaţiei a adus un tip de eliberare globalizată fără precedent şi poate şi de asta chestiunea hijabului e atât de pregnantă astăzi, deşi acoperirea capului e un obicei religios vechi de secole.

Am prietene care au ales cariera în locul familiei sau care trăiesc in cuplu cu o altă femeie, la fel ca mine sau care nu se sfiesc să consume bărbaţi cu lejeritatea exemplului donjuanic. Chiar dacă cel mai probabil înca există diferenţe de salarizare între Ei şi Ele, se întâmplă că nivelul salarial a devenit suficient de confortabil cât să le dea femeilor încredere în sine, autonomie şi autoritate. Până la urmă de la asta a început totul, de la resurse şi accesibilitatea lor.

N-o să mă bag în generalizări dar o femeie cu educaţie şi bani are o reală putere de negociere în orice cuplu sau situaţie. Mitocănii masculine de genul ”in casa mea/ pe banii mei o să fie cum spun eu” dispar în ceaţa unui alt recent definit primitivism. Lumea femeilor e mică dar se rotunjeşte încet şi sigur ca un bulgăre de zăpadă în mişcare.

Bursa de cuvinte

În firma unde lucrez am de vreun an un du-te-vino de şefi şi consultanţi care au grijă să-şi marcheze teritoriul de autoritate cu sclipiciul propriului jargon englezesc corporatist. La câteva zile de la aterizare,  the new big boss s-a înfăptuit ca din senin lângă biroul meu să mă întrebe dacă eu mă ocup de... şi a dat drumul la un şuvoi de acronime. Am clipit de câteva ori, nimerită drept în aripă: ăăă, sorry? Omul care îmi aminteşte de moaca lui Gru din Despicable Me s-a îndurat şi le-a desfăcut în cuvinte în aşa fel încât să pricep. RFP for TCM este request for proposal for travel corporate management. Ceri lista de servicii de voiaj şi preţurile, cum ar veni. Consultanţii nu mai vin în echipe, ci în V-formation, ca păsările călătoare. They don’t look into details, they granulate.  Baştanii care stau mai mult prin aeroporturi şi avioane sunt road-warriors. Când în sfârşit apar, stau veşnic în meetinguri sau cu mobilul la ureche. Toate estimările se termină în –ish, chiar şi lunile. In jur de luna Decembrie devine Decemberish. Vorbim de kick-offs când începem proiecte şi tot aşa. Sedinţele sunt cea mai fertilă pepinieră de cuvinte din astea mutante care se lipesc de birouri ca un clei proaspăt.  

Doctorul a rămas tot doctor, la fel profesorul, actorul, notarul, dar în finanţe, comerţ, industrie, toate domeniile care bâzâie pe mormane de bani, funcţionarii se umflă ca nişte băşici în manageri de toate felurile până ajung la VP, SVP, CFO, CIO şi cel mai baban dintre toate, CEO. Titlurile au devenit o falsă formă de recompensare şi suntem în plină inflaţie. Cei cu care nu prea ştii ce să faci, îi pui Business Intelligence Analysts, Continuous Improvement Manager, Special Projects Advisor. Dacă nu mai ai nici o teamă de ridicol, ajungi la Ninja Accountant sau la Member Happiness Manager(https://www.decathloncreation.com/blog/job-offer-member-happiness-manager). Baza piramidei continuă să robotească pe mai nimic. Vârful e discursiv, carismatic, relaţionist. Diferenţa de remunerare dintre cele două devine insuportabilă. In US, remunerarea unui CEO a crescut cu 937% din 1978, în timp ce salariul unui muncitor doar cu 10% (http://www.huffingtonpost.com/2014/06/12/ceo-pay-report_n_5484622.html). 

M-am bucurat teribil când am scăpat de comunism şi m-am aruncat entuziasmată în capitalismul juvenil din România. Câţiva ani într-o firmă mică, cu oameni migraţi de la stat la privat după un şef încă suficient de entuziasmat la rândul lui cât să fie generos şi deschis la minte (şedinţe puţine şi la obiect, program flexibil, bonus pe măsura cifrei de afaceri). Dar după 5 ani m-am plictisit şi mi-am zis, ia, hai şi eu la o multi-naţională, că toată lumea vorbea de ele. La prima şedinţă mi s-au încleştat fălcile. S-au aplaudat depăşirea indicatorilor de performanţă, echipele, valorile firmei. Mi-am amintit de depăşirea planurilor cu 150% la grâu şi porumb, de rezultatele bune şi foarte bune, de colectivele muncitoare şi de neprecupeţirea nici unui efort. Aceeaşi Mărie, cu pălărie de brand. Salariul avea legătură cam tot cu talentul politic şi capacitatea de compromis şi relaţionare. În fiecare an creştea cifra de afaceri dar niciodată nu erau bani pentru mărirea salariilor pulimii cu fundul tocit, ochii înroşiţi şi umărul anchilozat de la mouse. Mi s-a cam aplecat şi de capitalism când l-am găsit în cumetrie cu propaganda, ipocrizia şi nivelarea pe care le ştiam aşa de bine de dinainte. M-am născut şi am învăţat într-un sistem de mitologizare naţională şi profesez într-unul de mitologizare corporatistă.

Ce a mai rămas? Mulţi îi spun freelance. E zona câteodată gri a celor curajoşi care şi-au creat singuri jobul. Ei ar putea recompleta clasa de mijloc fără să aibă nevoie de citate motivaţionale de pe linkedin, şedinţe inutile şi sarcini imbecile care să le justifice salariul.
Hai că poate prind(em) curaj din ce în ce mai mulţi şi ne întoarcem un pic la treburi concrete. La făcut brânză, săpun sau ciocolată, ca să mai punem şi altceva prin sacoşe decât Danone, Palmolive, Mars şi aşa mai departe, le ştim cu toţii. La mobilă, haine şi pantofi făcute pe măsură. La business-uri mici, de calitate. Concurenţă, piaţă liberă? Au fost odată, azi putem număra brandurile pe degete. Toate produc în aceleaşi fabrici. Profitul se adună la distribuitori, nu la producători. Ne învârtim într-o piaţă globală oligopolistă pe care trebuie s-o scuturăm de să-i meargă fulgii, fără să mai amestecăm ideologii politice gen stânga/dreapta ca pretext.