India: grandoare şi slamuri

Am hotărât să închiriem o maşină cu şofer pentru cele 10 zile în Rajasthan (un stat cu 70 milioane de oameni pe o suprafaţă cât România şi Bulgaria împreună), ca să evităm calvarul transportului de tip cutie de sardine, prin canicula verii indiene. Ăsta ar fi argumentul politicos. De fapt nicăieri nu ne-am simţit mai vulnerabile ca în India. Unele locuri sunt atât de aglomerate şi sărace, că mi-a trecut prin minte că oamenii ăia nu prea mai au ce pierde. După prima parte a călătoriei în Kerala mi-a fost greu să mai estimez limitele (ale mele şi ale lor), ştiind că Rajasthan e o regiune mult mai săracă şi mai aridă decât sudul. Aşa că am plătit 45 de dolari pe zi, probabil cam cât câştigă un muncitor dintr-o slam într-o lună, ca să ne recuperăm sentimentul de relativă siguranţă şi lipsă de griji, pe un circuit clasic: Udaipur-Jodhpur-Pushkar-Jaipur-Agra-Dehli. Dar oricât încerci să te pregăteşti pentru India, oricât citeşti şi asculţi, nu eşti niciodată pregătit pentru ce urmează. Escala de două ore în aeroportul din Mumbai ne-a arătat de departe o insulă de turnuri strălucitoare înconjurată de kilometri şi kilometri de şandramale - faimosul slam Dharavi. În România nu cunoaştem decât mahalaua care e cartierul mărginaş al unui oraş dar nu avem nici o aglomerare urbană, aşa că nu avem nici echivalentul pentru slam. Dicţionarul român bâjbâie iar mie nu-mi place nefirescul slum, slumsuri, aşa că folosesc, la bunul meu simţ, slam, slamuri.

Udaipur, marketizat drept Oraşul Lacurilor, vinde un romantism de Veneţie Orientală. Am îndrăznit să spargem bugetul şi să stăm la hotelul Madre Haveli, un pui de conac vechi de 300 de ani, renovat cu gust european într-un cartier cu ziduri dărăpănate, grajduri, case uitate şi găuri întunecate de magazine. Am început pe picior mare: un somn ca în puf, o dimineaţă luminoasă vizitând palatele de marmură dantelată de pe malul lacului şi o plimbare cu barca pe oglinda albastră. Impecabil, fiţos chiar.

După-amiază ne-am reamintit de cealaltă Indie, cu străzi înguste şi întortocheate, balegi şi animale, canale pline de zoaie, zumzăieli de ricşe şi motociclete parcă lipsite de frână. După o oră de cursă cu obstacole ne-am refugiat înapoi pe malul lacului, sus pe o terasă, transpirate şi pline de praf ca două găini fugărite, ca să tragem de două limonade până la apusul soarelui.
În fiecare oraş am stat câte o zi plină, într-un tip de surfing turistic pe care nu-l practicăm de obicei iar fiecare nouă destinaţie ne-a oferit un alt nivel de dificultate pe care a trebuit să-l asimilăm într-o singură zi.

 

În Jodhpur am debarcat cu uşoară panică. Maşina nu încăpea pe străzile înguste până la hotel, aşa că a trebuit să coborâm cu bagajele în mijlocul unui bazar plin de strigăte. Mă confesez cu toată ruşinea: panica n-a fost din cauza zecilor de perechi de ochi care au început să ne urmărească, ci pentru că dintr-o dată am văzut un Ferentari multiplicat. Mi-a venit în minte chestia asta teribilă că, maică-măiculiţa mea, am ajuns în ţigănie. Una din prejudecăţile bine pitite care, împunsă de o aparenţă de mizerie, agresivitate şi haos printre fuste largi şi colorate, mi-a dat buzna peste puţina educaţie antropologică despre romi şi peste simpatia pentru ei cultivată prin filme, muzică şi lectură. Ce înseamnă ţigănie când eu n-am stat nici măcar o zi printre ţigani?!
Prăpădită, am încercat să negociez cu un burtos încruntat, cu ochii roşii şi ne-am urcat în ricşa lui care ne-a lăsat la poarta pensiunii fără să ne mai dea restul. N-am îndrăznit să protestez. Ne-am trezit în inima unui cartier de case albastre, construite pe colinele din jurul uriaşului fort cărămiziu Mehrangarh. Soarele a apus cinematografic, difuzoarele au început să bâzâie Allahu Akbar, luminile s-au aprins prin case, zidurile istorice au devenit aurii, oamenii au început să mănânce, orezul meu cu legume şi fructe uscate a fost delicios, copiii s-au jucat pe terasele din jur până seara târziu. Am adormit ruşinată şi îmbunată.
A doua zi am traversat cartierul de case cocoţate una peste alta şi nu s-a întâmplat nimic deosebit în afara unor zoaie care mi-au aterizat, de pe sub uşa unei case, drept pe picioare. În fort ne-am împiedicat la fiecare pas de roiuri de localnici, ieşiţi ba la vizitat, ba la vândut sau cerşit. Am fost privite, comentate, agăţate pentru selfiuri, înghiontite, luate în poză cu sau fără voie. Atât. Ne-am întors în cartierul albastru unde nici şoaptele nu rămân secrete. Ne-au înconjurat voci suprapuse, zgomote casnice, un chef de seară pe o terasă din apropiere, o ceartă conjugală, cântarea imamilor a conectat din nou moscheile chiar într-o majoritate hindusă, apoi a început un răpăit de tobe şi un fluier de dresor de cobre. Şi iar am adormit cu gânduri bune, ca la un film de vară cu sonorul tare.
Dimineaţa am luat-o cu un sentimentalism şăgalnic când mi-am pregătit hainele şi sandalele albastre ca să mă asortez cu casele. Ne-am tras chiar şi câte o poză în faţa pensiunii, cu rucsacii în spate. În drum spre punctul de întâlnire cu şoferul nostru am dat peste şuvoaie de zoaie întunecate care inundau strada. Am strâmbat din nas, am consultat google map şi am luat-o pe o altă stradă. La fel. Ne-am întors din drum decise să mărim ocolul. Am dat de o stradă care părea în regulă numai ca să ne trezim, după 10 metri, în faţa unei delte de deversări menajere şi miasme. Oraşul şi-a golit toate maţele pe străzi, în lumina galbenă a dimineţii iar oamenii le-au traversat cu poalele suflecate într-un firesc de rutină. Am aşteptat o ricşă şi am folosit-o drept barcă pănă la maşina noastră.
Am demarat pe lângă un băiat desculţ călărind un cal alb ca în vestul sălbatic, am depăşit o şaretă trasă de o cămilă cu pampoane roşii, un vânzător care îşi împingea căruciorul cu lămâi verzi, o movilă de gunoaie prin care scormonea o femeie în voaluri roşii, o gaşcă de băieţi jucând cricket, pocnind bâtele de asfalt cu ochii strălucindu-le. O bucăţică de stradă în India care ne-a trezit pălmuindu-ne simţurile.

Pushkar ne-a zăpăcit şi mai tare. În miezul oraşului am dat de un lac artificial, un ochi verde, înconjurat de temple şi trepte prelungi de piatră albă. Straniu de imaculat. După peisajul deşertic şi şaretele cu cămile, după câmpul de corturi sărace de la periferia oraşului, după şirul lung şi alb de baba cu bărbi încâlcite şi priviri pierdute de-a lungul străzilor, după bazarul plin de mici cerşetori tenaci, a apărut oaza asta, aproape ca o altă planetă. E un lac sacru de îmbăiere unde femeile ies din voaluri lungi şi colorate pe care le întind la soare de-a lungul treptelor iar bărbaţii în cămeşoaie albe îşi desfac tacticoşi turbanele, copiii stropesc neastâmpăraţi, vacile îşi fac drum fără grabă iar petalele ofrandelor plutesc răsfirate în semne trandafirii apoi se adună uitate prin colţuri de piatre. A fost o dimineaţă cu lumină lăptoasă în care mi-am băut ceaiul masala cocoţată sus pe un balcon şi n-am vorbit multe ca să nu rupem vraja din jur.

În Pushkar am fost găzduite de familia Tak, Shivani, o bucătăreasă incredibilă şi Ashok, cel mai premiat decorator de cămile. Shivani, lady Shivani, ne-a întâmpinat caldă, directă, zâmbitoare, mândră, cu o engleză impecabilă. Ashok a venit la cină special ca să ne ţină companie, vorbăreţ şi amabil, în timp ce atacam felurile copioase pregătite de Shivani. Complet absorbit de rolul său în familie şi în comunitate are casa plină de propriile portrete, de premii, trofee şi diverse colecţii de insigne, costume de nuntă, decoraţiuni de cămile. Nu par să aibă copii şi n-am îndrăznit să-i întreb. Prim, un băiat ruşinos, nu e fiul lor, e un orfan nepalez pe care l-au luat în grijă pe timpul şcolii. Are 14 ani dar pare de 7-8, e ca un ponei, scund şi foarte copilăros. Ştie mai multe fluierături decât vorbe pentru că satul lui e împărţit de un râu iar oamenii de pe cele două maluri comunică între ei prin coduri de fluierături care acoperă vuietul apelor.
Eram în pat când am auzit o bătaie în uşă şi un şuierat scurt. Prim ne adusese o carafă cu apă proaspătă şi rece. Am tresărit pentru că tocmai citeam că lacul Pushkar le-a fost casă bună crocodililor cu vreo 50 – 60 de ani în urmă şi că a sfârşi între fălcile crocodililor în timpul îmbăierii era tot un soi de eveniment sacru.

Jaipur, ca orice capitală, a fost crema tuturor posibilităţilor şi grădina tuturor animalelor, de la vaci la maimuţe şi cobre. Hostelul în care am stat era într-un cartier straniu de clădiri părăsite, cu străzi largi şi cariate. Bărbaţii se legau de noi la fiecare pas, de unde suntem?, unde mergem?, la ce hotel stăm?, ce căutăm? Un copil cocoţat pe o movilă de gunoi din mijlocul străzii mânca din ceva şi zâmbea ca de sub bradul de Crăciun. Orice găsise el nu trebuia împărţit cu nimeni, era numai şi numai a lui. Maşina ne-a dus din nou spre culoare şi viaţă, spre bazar şi palate dar ochiul şi mintea ne erau din ce în ce mai obosite de contraste.

Agra turiştilor înseamnă Taj Mahal, scump şi faimos, datorând probabil mult celebrei coperte cu Prinţesa Diana. Oricât de sceptică am fost, fotogenicul palatul m-a vrăjit. Puternic, echilibrat, graţios, luminos şi proaspăt imediat după răsărit, aparent simplu de departe, ca o pagină albă, dar copleşitor prin detalii: stucuri, sculpturi în marmură, intarsii din zeci de pietre preţioase. Mi-a venit să punctez momentul cu o blasfemie: am pus-o pe Babuşca, mascota călătoriei noastre, o raţuşcă mică şi galbenă din plastic, la pozat pe celebra băncuţă a lui Lady Diana. Azi ridicolul nu mai omoară pe nimeni iar Babuşca a devenit şi ea parte din istorie, alături milioane de alte poze identice şi selfiuri.

În Dehli am găsit o cameră în zona şic din sudul oraşului, în vila unei bătrâne profesoare. Ne-am plimbat puţin şi selectiv, obosite de poluare şi haos.  Am încercat zona veche a oraşului dar după jumate de oră am făcut cale întoarsă şi ne-am îndreptat spre bazarul turistic, cu intrare cu plată, curăţel şi bine cosmetizat. Am înlocuit trenul cu metroul, acelaşi compartiment plin de bărbaţi cu priviri hămesite, până am descoperit că primul vagon este destinat exclusiv femeilor. E aerisit iar bărbaţii se opresc  în tamburul vagonului, la limită, ca nişte carnivore dresate. Trebuie că hărţuiala e o mare problema, dacă şi unele taxiuri anunţă mândre prin stickere: Acest taxi respectă femeile! Ador mâncarea indiană dar după 6 săptămâni de curries în Sri Lanka şi India ne-am repezit cu mare entuziasm în supermarketul de lângă pensiune şi două zile ne-am ghiftuit numai cu cereale cu lapte, iaurt, biscuiţi şi ciocolată. Dehli a fost pauza de India şi primenire a hainelor şi gândurilor înainte de Nepal.

India e uneori elegantă, cel mai des crudă. E bestia fascinantă care n-o să evite să-ţi ia în gheare limitele şi emoţiile. E ţara celor mai făloase mustăţi şi a celor mai colorate haine, e împărăţia condimentelor şi a sosurilor, e intersecţia celor mai diverşi vectori de timp, e Evul Mediu lângă industrialism şi eră digitală, e bogăţie şi grandoare ieşite dintr-un material crud şi brut, e o ceapă uriaşă pe care o decojeşti încetul în încetul.

În drum spre aeroport m-am trezit cu lacrimi picurându-mi pe tricou, peste transpiraţie.

India: dezmierdări şi ghionturi

Am ajuns la prima destinaţie, în sud, în Varkala, după aproape o oră în cel mai ieftin vagon de tren fără locuri rezervate, înconjurate covârşitor de bărbaţi care n-au ezitat să ne înghiontească, să se cocoaţe in spatiul pentru bagaje, cu picioarele în capul celor de jos sau să ne scaneze făţiş centimetru cu centimetru. Autobuzele din Sri Lanka n-au fost decât o introducere în lumea indiană a bombei de testosteron în care multe femei sunt ceva între accesoriu necesar bărbatului bine situat, slujnică sau animal de povară pus la munci grele şi mizere.

 

Varkala e o plajă cu nisip negru şi o stâncă maiestuoasă deasupra căreia planează fără oprire corbi şi şoimi căutători prin mormanele de gunoaie. Într-un capăt indienii performează ritualuri asistaţi de baba, în celălalt fete în bikini încearcă marea, sus pe stâncă băncile sunt pline de găşti de masculi adunate la spectacolul corpurilor occidentale care se dezvăluie fără rezerve.

Scuturată de şocul primei zilei chiar mă întrebam de unde vine lejeritatea şi vibe-ul hippie al multor călători prin India - o  ţară cu riscuri semnificative de tot soiul. În mintea mea Yoga egal India dar nu pot să cred în serenitate, control şi auto-disciplină printre orduri şi sărăcie. În timp ce-mi rumegam gândurile, am intrat să cumpăr o sticlă de apă (municipalitatea nu colectează gunoiul în Varkala şi ştiu că o să ajungă undeva sub soare sau în mare dar n-am curaj să beau alt fel de apă) şi m-a izbit cantitatea de accesorii pentru fumat. Un străin blond cu codiţe rasta a făcut o tranzacţie chiar sub ochii mei, în magazinul cu apă şi biscuiţi. Mă documentez un pic şi aflu că marihuana nu e tocmai ilegală, depinde de cantitate şi de împrejurări, aşa că barurile din jur oferă şi chestii de fumat pe lângă muzica lui Bob Marley. Parcă mi-e puţin mai clar. Da, cu capul plin de haşiş, opiu sau marijuana probabil că poţi să ignori mizeria din jur, să fii chill, cool, hip, open, go with the flow şi tot ce mai vrei. Mi s-a părut că şcolile de yoga din jur sunt de fapt găselniţe numai pentru turiştii străini. Mă întreb dacă „cealaltă” yoga, a indienilor, nu e de fapt decât o practică religioasă care întotdeauna a inclus consumul de droguri şi care a fost esenţialmente modificată în occident spre beneficiile mens sana in corpore sano, în încercarea de traducere a unei culturi pe care nu ştim de unde s-o apucăm şi care nu are legătură cu reperele noastre laice de igienă, sănătate şi disciplină.

Din Varkala în Kochi, 5 ore de tren de data asta cu locuri rezervate într-un vagon destinat femeilor dar din nou persoane care încearcă să-ţi ia jumătate de scaun, făcându-şi loc cu mişcări prietenoase de animal domestic. O fată a intrat în vorbă cu noi. Am aflat că poţi să refuzi să-ţi împarţi scaunul cu altcineva dar că e considerat nepoliticos. Ne-am păstrat norma culturală şi am rămas nepoliticoase în timp de trenul acumula întârziere, lumea arunca gunoiul pe geam şi pe jos iar traspiraţia călduţă ne curgea fără oprire îmbibându-ne hainele.

Kochi a fost o surpriză neaşteptată dar necesară pentru încărcarea bateriilor de confort: vechi fort cu arhitectură europeană rămasă în urma portughezilor, danezilor şi englezilor, curăţel şi liniştit atât cât se poate în India. Duminică dimineaţa ne-am trezit la cântarea imamului de la moscheea din vecinătate şi am pornit la plimbare spre cartierul evreiesc, trecând pe lângă un templu hindus cu procesiune în jurul unui elefant, în timp ce gazdele noastre erau la biserică. Insula e un cocktail incredibil de religii unde câinii vagabonzi au fost înlocuiţi de capre care tropăie pe toate străzile, ronţăind din oraş.

Mâncarea, delicioasă, în fiecare zi ceai masala şi alte feluri de curry. Am descoperit ceaiul masala la un apus la soare, pe stânca din Varkala. Prima sorbitură, ceai negru, miere, lapte şi un vârtej de condimente din care am recunoscut scorţişoara şi ghimbirul, poate şi ceva cuişoare, m-a aruncat înapoi în uitatele delicateţuri festive ale copilăriei. M-am cuibărit în moment şi n-a mai trecut nici o zi fără ceai masala.

Hoinărind prin oraş fără ţintă, am ascultat de un vânzător din Kashmir care ne-a invitat în magazinul lui. Am stat la taclale mai mult de o oră pipăind materiale, omul ar putea da lecţii de vânzari pe wall street. Ne-a explicat atât de bine şi frumos despre fiecare tip de şal pe care îl avea, scoţând la sfârşit o misterioasă geantă cu cifru, plină cu paşmină pornind de la  500 de dolari bucata ca să ne impresioneze şi să ridice miza jocului, că am ieşit înapoi în cuptorul străzii cu trei pachete, din care două fulare de paşmină (la 15 dolari bucata) cumpărate aproape pe nesimţite sub vraja jocului de sporovăială, complimente şi negociere.  

Kochi e cunoscut mai ales pentru delta din apropiere (the backwaters). Am luat o barcă acoperită, cu un vâslaş slab şi tăcut. Câteva ceasuri am plutit pe ape verzi într-un zgomot teribil de clanuri indiene în vacanţă care m-a lăsat cu o durere de cap bine instalată pentru tot restul zilei. Într-o oază a liniştii, liniştea naturii ne-a fost inaccesibilă. A doua zi dimineaţă, o oră de masaj cu ulei mi-a topit amintirea neplăcerilor şi m-a lăsat moale, parfumată şi îmbibată din nou de bună-voie.  

Din Kochi am zburat spre nord, spre palatele şi mahalalele Rajasthanului.   

Sapa, Vietnam: moda triburilor şi dreptul la coca-cola

M-am obişnuit să dau google search pentru orice destinaţie. Ca toată lumea, vreau să văd poze. Pentru Sapa, Vietnam, mă aşteptam la un orăşel liniştit de munte, înconjurat de terase şerpuitoare verzi.

Am ajuns dimineaţă, cu ochii cârpiţi după somnul neliniştit din tren. În tot oraşul mişunau femei îmbrăcate în costume „tradiţionale’’ care trăgeau de toţi turiştii, mai ales de cei abia sosiţi, să le vândă, într-o engleză aproximativă de negoţ, servicii turistice: 2-3 zile de drumeţie prin satele de triburi Hmong, Tai şi Dao.
Pozele sunt de obicei dulci minciuni, decupaje narative. Sapa e de fapt un oraş bâzâitor care se construieşte cu mare foame de bani. Printre duruieli, bocăneli şi claxoane de motociclete auzeam totuşi un soi de ciripit constant, cu efect alinător. Uitându-mă atent să reperez păsările, am dat cu ochii de colivii. Bietul ciripit venea din captivitate, din colivii agăţate prin copaci şi balcoane: Na, vă oferim măcar o impresie de natură dacă tot v-am zăpăcit de zgomot. Am ratat complet a doua noapte de somn pentru că milimetric cu peretele hotelului se făcea o altă construcţie unde muncitorii au turnat beton până la 6 dimineaţa, scuturându-ne împreună cu patul. Am decis să părăsim imediat oraşul de munte lipsit de liniştea muntelui şi să facem drumeţia prin valea triburilor.

Vu, o tânără de 28 de ani, cu 3 copii acasă, ne-a fost ghid timp de 3 zile. Toţi ghizii din Sapa sunt femei. Vorbea o engleză tare greu de descâlcit învăţată pe sponci de la alte surate. Am trecut prin peisaje superbe, terasele de orez chiar există dar n-am înţeles mai nimic din povestea cu triburile. Am dormit în case faine şi încăpătoare, cu motociclete parcate în faţă, televizor, duş cu apă caldă şi wi-fi. Pun tradiţionalul între ghilimele pentru că habar n-am ce e nou inventat şi ce nu, ce ţine de apartenenţă şi ce ţine de modă, ce e costum şi ce e uniformă (de ghid local). Costumele se vindeau în piaţă iar Vu a venit într-o zi cu costum Hmong şi în următoarea cu unul Tai, spunând amuzată că se îmbracă cu ce e frumos şi îi place. Fac şi ei (ruralii) exact ce facem noi (urbanii): fashion, marketing, trend-setting, shopping, money. Au tot dreptul şi toată dreptatea! Toţi au telefoane android şi acces la informaţie, aşa că vor să recupereze foarte rapid diferenţele de confort şi bunăstare, n-ar trebui să mai surprindă pe nimeni că preţurile tind să se alinieze de-a lungul şi de-a latul lumii. „Tribalii” au învăţat acum cât îşi permite un european să plătească.

Câteva detalii mi-au părut nealterate esenţial: bucătăria cu focul în mijloc, pe pământ; salteaua de dormit direct pe podea; sanctuarul pentru venerarea strămoşilor familiei.

Am bănuieli că Vu nu ştie să citească o hartă deşi foloseşte un android. E creştină, n-a prea avut timp de şcoală şi e cea care aduce bani acasă, ca multe alte femei din „vale”. Soţul ei are grijă de casă şi de copii, ca mulţi alţi consorţi de-ai locului. În blugi şi tricou, călare pe motocicletă, o lua acasă în fiecare seară după ce ne cazam şi o aducea a doua zi dimineaţa. Căsătoriile mixte (triburi diferite) nu mai sunt demult o problemă.

 O băbuţă în costum Hmong se tot învârtea în jurului unor răcoritoare puse la gheaţă. Vroia o sticlă de coca-cola şi îi punea răbdarea la încercare vânzătoarei încercând să negocieze. I-am cumpărat-o. Când i-am întins-o, mi-a fost dat să văd cel mai larg zâmbet, din ăla ştirb şi haios numai bun de fotografiat şi făcut copertă de album, bineînţeles ajustată, decupând motivul bucuriei care tot ni se pare că nu ţine de lumea LOR care trebuie să rămână străveche şi pură, ci a NOASTRĂ. Sunt pline albumele şi blogurile de minciuni din astea tradiţionaliste cu gust de coca-cola. Timpul trece ca un titirez nu numai pe la Paris, New York şi Londra.

Cu toţii avem o capacitate incredibilă de a tăia şi colora partea convenabilă din realitate şi de a elimina restul cu o nonşalanţă aproape divină: la căpătul extrem al acestui exerciţiu se acumulează sărăcia, gunoiul şi toate celelalte surprize din cutia Pandorei.