Sapa, Vietnam: moda triburilor şi dreptul la coca-cola

M-am obişnuit să dau google search pentru orice destinaţie. Ca toată lumea, vreau să văd poze. Pentru Sapa, Vietnam, mă aşteptam la un orăşel liniştit de munte, înconjurat de terase şerpuitoare verzi.

Am ajuns dimineaţă, cu ochii cârpiţi după somnul neliniştit din tren. În tot oraşul mişunau femei îmbrăcate în costume „tradiţionale’’ care trăgeau de toţi turiştii, mai ales de cei abia sosiţi, să le vândă, într-o engleză aproximativă de negoţ, servicii turistice: 2-3 zile de drumeţie prin satele de triburi Hmong, Tai şi Dao.
Pozele sunt de obicei dulci minciuni, decupaje narative. Sapa e de fapt un oraş bâzâitor care se construieşte cu mare foame de bani. Printre duruieli, bocăneli şi claxoane de motociclete auzeam totuşi un soi de ciripit constant, cu efect alinător. Uitându-mă atent să reperez păsările, am dat cu ochii de colivii. Bietul ciripit venea din captivitate, din colivii agăţate prin copaci şi balcoane: Na, vă oferim măcar o impresie de natură dacă tot v-am zăpăcit de zgomot. Am ratat complet a doua noapte de somn pentru că milimetric cu peretele hotelului se făcea o altă construcţie unde muncitorii au turnat beton până la 6 dimineaţa, scuturându-ne împreună cu patul. Am decis să părăsim imediat oraşul de munte lipsit de liniştea muntelui şi să facem drumeţia prin valea triburilor.

Vu, o tânără de 28 de ani, cu 3 copii acasă, ne-a fost ghid timp de 3 zile. Toţi ghizii din Sapa sunt femei. Vorbea o engleză tare greu de descâlcit învăţată pe sponci de la alte surate. Am trecut prin peisaje superbe, terasele de orez chiar există dar n-am înţeles mai nimic din povestea cu triburile. Am dormit în case faine şi încăpătoare, cu motociclete parcate în faţă, televizor, duş cu apă caldă şi wi-fi. Pun tradiţionalul între ghilimele pentru că habar n-am ce e nou inventat şi ce nu, ce ţine de apartenenţă şi ce ţine de modă, ce e costum şi ce e uniformă (de ghid local). Costumele se vindeau în piaţă iar Vu a venit într-o zi cu costum Hmong şi în următoarea cu unul Tai, spunând amuzată că se îmbracă cu ce e frumos şi îi place. Fac şi ei (ruralii) exact ce facem noi (urbanii): fashion, marketing, trend-setting, shopping, money. Au tot dreptul şi toată dreptatea! Toţi au telefoane android şi acces la informaţie, aşa că vor să recupereze foarte rapid diferenţele de confort şi bunăstare, n-ar trebui să mai surprindă pe nimeni că preţurile tind să se alinieze de-a lungul şi de-a latul lumii. „Tribalii” au învăţat acum cât îşi permite un european să plătească.

Câteva detalii mi-au părut nealterate esenţial: bucătăria cu focul în mijloc, pe pământ; salteaua de dormit direct pe podea; sanctuarul pentru venerarea strămoşilor familiei.

Am bănuieli că Vu nu ştie să citească o hartă deşi foloseşte un android. E creştină, n-a prea avut timp de şcoală şi e cea care aduce bani acasă, ca multe alte femei din „vale”. Soţul ei are grijă de casă şi de copii, ca mulţi alţi consorţi de-ai locului. În blugi şi tricou, călare pe motocicletă, o lua acasă în fiecare seară după ce ne cazam şi o aducea a doua zi dimineaţa. Căsătoriile mixte (triburi diferite) nu mai sunt demult o problemă.

 O băbuţă în costum Hmong se tot învârtea în jurului unor răcoritoare puse la gheaţă. Vroia o sticlă de coca-cola şi îi punea răbdarea la încercare vânzătoarei încercând să negocieze. I-am cumpărat-o. Când i-am întins-o, mi-a fost dat să văd cel mai larg zâmbet, din ăla ştirb şi haios numai bun de fotografiat şi făcut copertă de album, bineînţeles ajustată, decupând motivul bucuriei care tot ni se pare că nu ţine de lumea LOR care trebuie să rămână străveche şi pură, ci a NOASTRĂ. Sunt pline albumele şi blogurile de minciuni din astea tradiţionaliste cu gust de coca-cola. Timpul trece ca un titirez nu numai pe la Paris, New York şi Londra.

Cu toţii avem o capacitate incredibilă de a tăia şi colora partea convenabilă din realitate şi de a elimina restul cu o nonşalanţă aproape divină: la căpătul extrem al acestui exerciţiu se acumulează sărăcia, gunoiul şi toate celelalte surprize din cutia Pandorei.