Dulci împăcări

Spaimele zilnice încep de când suntem copii. Chiar dacă suntem în cuibul părintesc, ferit de ameninţări reale, creierul ni se antrenează pentru starea de permanentă încolţire care e viaţa. Uităm de ele pe măsură ce le descifrăm: colţuri întunecate, personaje, sunete neobişnuite. Ca adulţi inventăm alte spaime mult mai complicate şi zâmbim la amintirea celor din copilărie. Când eram la şcoală (prima lume departe de poalele părinteşti), aveam obiceiul să mă opresc la patiseria din drumul spre casă unde, împreună cu prietenii, ne recompensam cu câte o plăcintă şi un suc. La patiserie erau trei vânzătoare. Una era pe lista spaimelor mele, cu nas vrăjitoresc şi ochii galbeni-verzui ca sucul "lămâiţă". Femeia asta era veşnic supărată pe viaţă, aşa că ne teroriza cu răsteli, ba că nu vorbeam suficient de clar sau de repede sau de organizat sau de politicos, ba că aveam bani prea mărunţi sau prea mototoliţi. Iar bonusul de stres venea când cumpăram o anumită plăcintă. 
 -         Bună ziua...
-          Da.
-          Daţi-mi vă rog o "fantezie" din asta, încercam să arătăm prin vitrină cu degetele albăstrite de la stilourile chinezeşti.
-          Păi de ce nu spuneţi clar de care, cu brânză sau cu rahat, că mai aşteaptă şi alţii la coadă.
-          Cu rahat, mormăia bravul pionier în timp ce prietenii hâhâiau aşteptând în picioare la o masă rotundă.

Rahatul turcesc s-a lipit de fantezia franţuzească cu intenţia de modernizare a patiseriei româneşti şi au dat un chix lexical de vremuri comuniste, o glumă de care nu ne săturam, masochişti şi cârcotaşi. Astăzi fantezia cu rahat a cam dispărut de prin patiserii, dar a ramas merdeneaua care pentru un popor francofon e destul de greu de explicat.

Am căutat mai departe alte etimologii, să văd de cine ne apropiem când ne îndulcim:

-          Francezi: ecler, bezea, brioşă, fursec, rulou, foietaj, pateu, biscuiţi
-          Turci: merdenea, baclava, cataif, dulceaţă, şerbet, halva, rahat
-          Slavi: prăjitură, colac, cozonac  
-          Noi înşine: gogoşi, poale-n brâu, clătite, uscăţele
-          Nemţi: cremşnit, tort, ştrudel
-          Latini: plăcintă, turtă, aluat
-          Englezi: chec

Ordinar (gastronomie, mod de viaţă, familie, repere valorice), suntem mult mai apropiaţi de orientali: mesele duminicale care reuneau familia, lungi, cu exces de mâncare (în ciuda penuriei), punctate de partidele de şah sau table dintre bărbaţi şi de pălăvrăgeala femeilor şi ghicitul în ceaşca de cafea; curăţenia de două ori pe an cu bătutul covoarelor în curte, familiile-clan cu mai multe generaţii în aceeaşi casă, nepotismul, risipa şi etalarea banilor, dramatizarea înmormântărilor şi extravaganţa costisitoare a nunţilor. Amintiri comune cu cele ale lui Jessy, Bacău lângă Beirut. Aderarea la francofonie îmi pare un efort academic (parte din cel politic) de civilizare şi europenizare a limbii române, ca să ne putem construi şi eventual universaliza literatura, dar în fapt am rămas departe de francezi, de obsesia lor pentru artă, rafinament, organizare, performanţă, joie de vivre, senzualitate.  

Cât despre îndulciri, la asta ne întâlnim cu mulţi, din est şi vest deopotrivă, fără discriminări sau fiţe.

Alien, caut colonie prietenoasă

De unde sunt? Nu prea mai ştiu ce să răspund la întrebarea asta. Am stat 18 ani în Bacău şi încă 18 în Bucureşti, ultima mea reşedinţă a fost în Bangkok timp de 5 ani şi mă pregătesc să mă mut la Sibiu. Nu am job, nici card de sănătate iar apartamentul din Sibiu e la gri. Două luni am călătorit prin Sri Lanka, India si Nepal şi am întrerupt brusc călătoria din cauza veştilor proaste de acasă. I-am regăsit pe ai mei tot pe drumuri, în Turda şi am făcut zilnic naveta în Cluj, la spitalele unde a ajuns internat taică-meu cu diagnosticul de cancer la pancreas cu metastaze.

M-am întors dintr-o metropolă unde spitalele arată ca nişte hoteluri de lux şi unde eşti tratat ca un client, nu ca un corp ajuns la dispoziţia personalului medical. Dincolo de competenţele pe care nu sunt eu în măsură să le evaluez, doctorii thailandezi au fost întotdeauna politicoşi şi dedicaţi. Spitalele din Cluj măcar sunt renovate, dar colcăie de incompetenţă, ţâfnă şi obiceiuri vechi şi proaste. Doctorii cu oarece faimă sunt inabordabili, mitocani sau şpăgari, spitalele sunt complet deconectate între ele, lăsând pacientul să se descurce de capul lui cu transferurile în timp ce uniforme şi halate de toate culorile, de la infirmere la marii doctori-profesori, fâlfâie cu importanţă pe holuri, în aceeaşi prostească umflare în penele autorităţii absolute. Cum e şeful secţiei, aşa şi echipa. Au fost şi câteva excepţii notabile, mai exact două doamne doctor, cărora le sunt recunoscătoare că şi-au făcut treaba impecabil şi fără şpagă.

M-am întors de la spectaculoasele gastronomii asiatice la mâncarea românească - prea-gătită, cu multă carne şi grăsime, gustoasă în felul ei dar fără subtilităţi, fără surprize. Rafinamentul şi diversitatea încă aşteaptă.

Foarte puţini m-au întrebat de viaţa şi călătoriile prin Asia, dintr-o majoritate opacă şi complet absorbită de sinele nemulţumit. O societate înţepenită în gânduri mărunte, frustrări, văicăreli, cârcoteli şi tradiţionalisme. Oamenii sunt mai bine îmbrăcaţi, se vede un soi de bunăstare în case, în mărcile străine de maşini, în coşurile de cumpărături. Blocurile şi drumurile rămân peticite fără succes, serviciile căznite, iar cele mai multe feţe lipsite de zâmbet. Mulţi români sunt obsedaţi de E-uri şi de ce pun în gură, să fie „de ţară’’, dar îşi lasă mintea spălată de ştiri violente, emisiuni de bârfă şi scandal şi de multele biserici care încep să culeagă roade bogate după atâţia ani de cucerire agresivă a „pieţei’’.

Tata a murit după două luni de la diagnostic, iar noi am trecut împreună cu el prin oboseala şi absurdul aşteptărilor şi incompetenţelor medicale, prin umilinţe şi neputinţă în faţa unor angajaţi placizi ca vacile, prin oroarea ultimelor zile de acasă când a trebui să-i administrăm, eu şi mama, calmantele şi morfina. După toată trauma, la înmormântare, am avut un zevzec de preot în Turda, alt exemplu de autoritate absolută în România, care a făcut din slujbă o varză şi ne-a expediat către groapă ca un grăbit CEO prins între şedinţe. N-a arătat nimic din ce ar fi putut să ne facă bine: bunătate, înţelegere, toleranţă sau vorbe încurajatoare. A dat cu biciul alandala în comunism, capitalism, homosexualitate şi în toţi cei necredincioşi. Eu nu-mi mai fac demult cruce, dar am înghiţit toate prostiile fără să clipesc şi am respectat momentul aşa ridicol cum a fost. El n-a respectat nimic, dar ne-a luat banii. La sfârşit am mai primit şi o ditamai beşteleala în public (că nu mi-am făcut cruce), plus temă pentru acasă, cică din partea tatălui meu, să mă apuc de rugăciuni. Tata n-a avut nimic de-a face cu biserica, aşa cum n-am nici eu.       

Trăgând un soi de linie, cu mâna tremurată, după mai mult de 25 de ani de tranziţie e prima dată când văd o omogenizare, un făgaş de curgere care însă îmi arată că România va rămâne superstiţioasă şi religioasă pentru încă multă vreme, puţin curioasă de civilizaţiile orientale, obsedată de distanţa faţă de performanţele occidentale şi de propriul trecut mitologizat, detaşată de viitorul dat în grija lui Doamne-Ajută. Doamne-Ajută e turla instituţiei unde prieteni sau cunoştinţe, mulţi cu studii superioare, au fost să plătească acatiste pentru vindecarea acestei boli incurabile feroce, denumită „the silent killer’’, cea mai agresivă formă de cancer care a dat iama într-un om zdravăn şi l-a făcut copil neputincios în câteva săptămâni.

Eu nu am treabă cu nici o religie, sunt gay şi cred că viitorul se construieşte, nu se primeşte de pomană. Româna e limba maternă, dar am puţini oameni cu care pot într-adevăr comunica aici. Visez la un anturaj laic, cât mai divers şi deschis, urban, călătorit, educat. Am contorul dat din nou la zero şi „acasă” îmi cuprinde felii diverse de timp şi spaţiu. În Thailanda străinii sunt denumiţi în documentele oficiale „alien”. Neoficial şi în propria ţară, cred că tot asta sunt, dar deocamdată mă bucur că sunt aici şi că România a căpătat un gust exotic prin comparaţie cu tot ce-am mai văzut. Mi-a fost dor de multe şi teamă de şi mai multe.