M-am întors dintr-o
metropolă unde spitalele arată ca nişte hoteluri de lux şi unde eşti tratat ca
un client, nu ca un corp ajuns la dispoziţia personalului medical. Dincolo de
competenţele pe care nu sunt eu în măsură să le evaluez, doctorii thailandezi
au fost întotdeauna politicoşi şi dedicaţi. Spitalele din Cluj măcar sunt
renovate, dar colcăie de incompetenţă, ţâfnă şi obiceiuri vechi şi proaste. Doctorii
cu oarece faimă sunt inabordabili, mitocani sau şpăgari, spitalele sunt complet
deconectate între ele, lăsând pacientul să se descurce de capul lui cu
transferurile în timp ce uniforme şi halate de toate culorile, de la infirmere
la marii doctori-profesori, fâlfâie cu importanţă pe holuri, în aceeaşi prostească
umflare în penele autorităţii absolute. Cum e şeful secţiei, aşa şi echipa. Au
fost şi câteva excepţii notabile, mai exact două doamne doctor, cărora le sunt recunoscătoare
că şi-au făcut treaba impecabil şi fără şpagă.
M-am întors de la spectaculoasele
gastronomii asiatice la mâncarea românească - prea-gătită, cu multă carne şi
grăsime, gustoasă în felul ei dar fără subtilităţi, fără surprize. Rafinamentul
şi diversitatea încă aşteaptă.
Foarte puţini m-au întrebat
de viaţa şi călătoriile prin Asia, dintr-o majoritate opacă şi complet absorbită de sinele nemulţumit. O societate înţepenită în gânduri mărunte,
frustrări, văicăreli, cârcoteli şi tradiţionalisme. Oamenii sunt mai bine îmbrăcaţi, se vede
un soi de bunăstare în case, în mărcile străine de maşini, în coşurile de
cumpărături. Blocurile şi drumurile rămân peticite fără succes, serviciile căznite, iar cele mai multe feţe lipsite de zâmbet. Mulţi români sunt obsedaţi de E-uri şi de ce pun în gură, să fie „de ţară’’, dar îşi lasă mintea spălată de ştiri violente, emisiuni de
bârfă şi scandal şi de multele biserici care încep să culeagă roade
bogate după atâţia ani de cucerire agresivă a „pieţei’’.
Tata a murit după două
luni de la diagnostic, iar noi am trecut împreună cu el prin oboseala şi absurdul
aşteptărilor şi incompetenţelor medicale, prin
umilinţe şi neputinţă în faţa unor angajaţi placizi ca vacile, prin
oroarea ultimelor zile de acasă când a trebui să-i administrăm, eu şi mama,
calmantele şi morfina. După toată trauma, la înmormântare, am avut un zevzec de
preot în Turda, alt exemplu de autoritate absolută în România, care a făcut din
slujbă o varză şi ne-a expediat către groapă ca un grăbit CEO prins între şedinţe. N-a
arătat nimic din ce ar fi putut să ne
facă bine: bunătate, înţelegere, toleranţă sau vorbe încurajatoare. A dat cu
biciul alandala în comunism, capitalism, homosexualitate şi în toţi cei
necredincioşi. Eu nu-mi mai fac demult cruce, dar am
înghiţit toate prostiile fără să clipesc şi am respectat momentul aşa ridicol
cum a fost. El n-a respectat nimic, dar ne-a luat banii. La sfârşit am mai primit
şi o ditamai beşteleala în public (că nu mi-am făcut cruce), plus temă pentru acasă, cică din partea
tatălui meu, să mă apuc de rugăciuni. Tata n-a avut nimic de-a face cu
biserica, aşa cum n-am nici eu.
Trăgând un soi de linie, cu
mâna tremurată, după mai mult de 25 de ani de tranziţie e prima dată când văd o omogenizare, un făgaş de curgere care însă îmi arată că România va
rămâne superstiţioasă şi religioasă pentru încă multă vreme, puţin curioasă de
civilizaţiile orientale, obsedată de distanţa faţă de performanţele occidentale şi de propriul trecut mitologizat, detaşată de viitorul dat în grija lui
Doamne-Ajută. Doamne-Ajută e turla instituţiei unde prieteni sau cunoştinţe, mulţi cu studii superioare, au fost să plătească acatiste pentru vindecarea acestei boli incurabile feroce, denumită „the silent killer’’, cea mai agresivă formă
de cancer care a dat iama într-un om zdravăn şi
l-a făcut copil neputincios în câteva săptămâni.
Eu nu am treabă cu
nici o religie, sunt gay şi cred că viitorul se construieşte, nu se primeşte de pomană. Româna e
limba maternă, dar am puţini oameni cu care pot într-adevăr comunica aici. Visez
la un anturaj laic, cât mai divers şi deschis, urban, călătorit, educat. Am
contorul dat din nou la zero şi „acasă” îmi cuprinde felii diverse de timp şi
spaţiu. În Thailanda străinii sunt denumiţi în documentele oficiale „alien”.
Neoficial şi în propria ţară, cred că tot asta sunt, dar deocamdată mă bucur că
sunt aici şi că România a căpătat un gust exotic prin comparaţie cu tot ce-am
mai văzut. Mi-a fost dor de multe şi teamă de şi mai multe.
