Tu și visul tău = Eu. Un program de manipulare personală.

Chiar la începutul anului m-am băgat într-un training gratuit. E momentul când îmi fac lista de rezoluții și, ce să vezi, exact despre asta era trainingul respectiv: https://www.cursuri.mirelaoprea.com/tu_si_visul_tau

Am intrat în el deja cu un pui de conflict interior, curiozitate vs. iritare. Primeam cam multe e-mailuri de grooming, cireașa de pe tort fiind cel intitulat Citește doar dacă a fost greu la masa de Crăciun. Wtf? Au început sesiunile zilnice, live, pe un grup de fb. Starea s-a accentuat pe parcurs. Am ajuns la atracție vs. repulsie. Atracție pentru că aflam chestii interesante. Repulsie vizavi de încălcarea (isteață și subtilă) a unor limite.  

În cea de-a cincea zi când am decis să mă detașez de live-urile Mirelei am simțit o mare ușurare. Încercând să-mi explic aversiunea, cuvântul care mi-a venit în minte a fost manipulare. Ceva ce începe într-un mod aparent foarte generos, poate duce destul de repede către o decizie importantă legată de timp și bani. Recunosc că și pe mine m-a prins puțin de nas. Am căutat despre tehnici de manipulare și am găsit o grămadă care se potrivesc mănușă cu acest program - dependență emoțională, stare de falsă importanță, presiune etc.

Asta nu înseamnă automat rea intenție și nici că conținutul programului nu are și informații utile, dar modul în care ajunge la participanți mi se pare foarte discutabil. Mi-e imposibil să cred că un psiholog nu cunoaște acest gen de tehnici/cârlige emoționale.

Dacă le cunoaște, n-ar putea să le și folosească, mai ales dacă își spune că scopul declarat (ajutarea unor persoane să-și împlinească visurile) scuză mijloacele (dinamici manipulative)? Drăguțul de Machiavelli...

Iată cam ce am găsit și mi-a explicat reacția instinctivă:

Dezvăluirea vulnerabilității în masă → intimitate grăbită, forțată, legătură emoțională fără siguranță: la înscrierea pe grupul de fb, am fost rugați ne prezentăm noi și visul nostru, să adăugăm foto cu noi.
Când oamenii își dezvăluie public visurile, durerea, punctele slabe etc., mai ales că se întâmplă ca prim pas:

• Barierele rușinii cad rapid
• Legăturile emoționale se formează prematur
• Distanța critică se prăbușește

Acest lucru creează coeziune de grup prin vulnerabilitate, nu prin încredere construită în timp. 

Am simțit-o pe pielea mea. Am fost copleșită. Prezentările erau de o onestitate imposibil de atins în orice alte condiții. Mulți veneau deja dintr-o stare de vulnerabilitate (neîmpliniri, dificultăți etc). Mecanismele de mai sus i-au făcut să spere rapid și intens. În același timp au început să fie și anxioși cu privire la închiderea ulterioară a paginii/trainingului gratuit, deci probabil mulți vor avea nevoie de o continuare, să nu resimtă efectul de sevraj după ce au beneficiat de energia uluitoare care se crează în cadrul unui grup unit în cuget şi-n simţiri, cum promite un e-mail de recrutare. 

Dezvăluirea traumei personale de către formator → falsă reciprocitate / autodezvăluire strategică

• Figura autoritară împărtășește durerea (și eu am avut eșecuri, și eu am avut sărbători dificile, și eu am fost cealaltă femeie etc.) 
• Pare autentică și ușor de înțeles 
• Creează o obligație neconștientizată (ea s-a deschis, hai să mă deschid și eu)

Unde intervine manipularea:

•  Dezvăluirea este unidirecțională și controlată
•  Participanții au o expunere emoțională spontană și reală; formatorul nu
•  Asta nu este o vulnerabilitate reciprocă, ci un punct de sprijin pentru crearea unei conexiuni.

Saturație de timp/ Escaladarea angajamentului : teme pentru concurs, puncte oferite pentru reactivitate pe grup și postări, conectare zilnică la live-uri, activități suplimentare etc.

Începe liber și „fără presiune”.

Crește treptat:

• Investiția de timp (inclusiv weekend, și dimineața și seara)
• Dezvăluirea emoțională (puneți și voi camera, participați activ)
• Identificarea personală cu grupul
• Testarea capacității de angajare (plata unei sume modice pentru sesiuni suplimentare) 

Când spre sfârșit se adaugă opțiunea unui program extins, cu plată, de valoare semnificativă, asta nu e ceva întâmplător:

•  Oboseala cognitivă este ridicată 
• Dependența emoțională este deja formată 

Atenție la primele semne de deal sub presiune:

• Ancora de preț  - Se prezintă o valoare inițială mare, apoi un discount exagerat (70-80%) 
• Falsa urgență - Se lasă un timp de gândire cât mai scurt

Acronim prietenos, povestiri emoționale → instrumente de modelare a sensului: metoda se cheamă COPIL, avem povești cu tâlc, a bebelușilor pe râu (metafora visurilor), a coconului de fluture deschis prea repede (metafora transformării) etc.

Aceste povești funcționează ca și cadre interpretative care în mod subtil:    

• Descurajează interogarea 
• Reformulează disconfortul ca virtute 
• Justifică rămânerea chiar și atunci când ești neliniștit

Dereglări emoționale la unii participanți: nu i-a mai prins somnul, vise puternice deși de obicei nu se întâmplă asta etc.

Emoțiile puternice nu sunt o dovadă a transformării. Ele sunt adesea un semn al: 

• Supraîncărcării sistemului nervos 
• Activării emoționale necontrolate 
• Contagiunii emoționale a grupului

Programele sănătoase nu escaladează emoțional, dimpotrivă.

Frecvență ridicată a mesajelor → captarea atenției și întărirea dependenței:

• Menține programul „prezent” mental 
• Previne stagnarea emoțională: Heeeeeeeeeeeei, ce bucurie 😊, Tocmai am finalizat al treilea modul de training din seria de cinci, din cadrul programului gratuit „Tu şi visul tău în 2026”. Grupul a fost taaaaaaaaaare fain şi în seara asta: multe comentarii, întrebări, reacţii. 
• Creează senzația că ceva important se întâmplă mereu

Este același principiu folosit în:

•            mișcări politice
•            marketing sub presiune
•            medii cultice

Sistem de recompensare pentru interacțiune → condiționare comportamentală: mai multă interacțiune = mai multe puncte / insigne etc.

Antrenează:

• Vizibilitatea
• Conformitatea
• Expunerea emoțională

Și pedepsește subtil:

•          Tăcerea
•           Distanța
•           Reflecția

Într-un context vulnerabil asta nu este o recompensare benignă.

Divizare și cucerire

Idei de genul:

• Ai un sine fals de care e bine să scapi și un sine real pe care te ajută formatorul și echipa de mentori să-l crești
• Există prieteni ai visului tău (noi) vs. simpli prieteni (ceilalți) sau chiar inamici ai visului tău (cei care te invită la reflecție)
• În comunitatea/casa noastră ajung doar cei aleși/potriviți 
• Tot ce facem noi se bazează pe Știință (în realitate idei pescuite dintr-un ocean de cărți și ted-talks într-un domeniu în care subiectivismul și speculația își pot face loc foarte ușor)

Au ca scop o resetare hard a comportamentului și a mediului tău:

• Reformularea rezistenței ca slăbiciune 
• Accelerarea intimității emoționale
• Dezarmarea discernământului
• Înregimentarea/ Ierarhizarea
• Predarea controlului către noul nucleu de influență/decizie 

(Image by jcomp on Freepik)

Toți folosim manipularea atunci când dorim să modificăm comportamentul altei persoane (spre bine sau rău), dar la trainingul ăsta despre visuri plouă cu tehnici de manipulare. Asta nu e niciodată un semn bun.

Bre, oameni, nu vă anulați gândirea critică de dragul nimănui, în niciun context, mai ales în cele care vă condiționează exact de acest lucru. Discernământul ne ține departe de cântăreții din fluier de tot felul (spirituali, religioși, politici, chiar și sentimentali) de care s-a umplut lumea.

 

Sper din toată inima să nu-i rupi și tu pe alții în două, Mirela. E clar că ai poziția și pârghiile necesare să poți manipula visurile altora doar ca să-ți hrănești propriul vis declarat: sub fiecare acoperiș să existe cineva care să-ți cunoască metoda. Deci o mare comunitate pe care s-o păstorești. O organizație întinsă de oameni utili și loiali. Nu-i puțin. Îmi vin în minte multe exemple asemănătoare, culte, religii, partide, frății construite pe întrebarea Pe cine susțin (vs. Ce e corect de făcut). Oare care e visul din spatele visurilor. Mi-am amintit de Citizen Kane cu a lui Rosebud. 

Când folosești foarte frecvent tehnici de manipulare în programe de succes/dezvoltare personală, riscul e ca în timp să tot împingi limitele, mai ales când apar notorietatea, comunitatea de yes-men aleasă cu grijă și dulcele gust al puterii și banilor. Nici un psihoterapeut cu etica întreagă nu bate la ușa cuiva necunoscut, în ziua de Crăciun, să-l controleze la emoții, poate are nevoie de mângâiere și consiliere:

Dacă anul ăsta a fost greu, ai fost rănit/ă şi e prima dată când s-a întâmplat asta, poate e ceva punctual. Se mai întâmplă. Dar dacă s-a întâmplat deja de foarte multe ori, vorbim deja de un tipar. Poate ai încercat tot felul de strategii ca să nu mai fie aşa, să nu se mai ajungă la atâta tensiune, dar nimic din ce ai făcut nu a funcţionat. Aşa că uite, poate a venit vremea să ceri ajutor. Să lucrezi cu un psihoterapeut, care să te ajute ca anul viitor să nu mai repeţi acest tipar (...) Am un sentiment ciudat la finalul acestui mesaj, pentru că nu ştiu, nu pot să îmi imaginez, cum o să “aterizeze” el la tine. Oare am spus prea mult? Prea puţin? Dacă vrei să îmi spui, eu sunt aici. Te îmbrățișez cu drag, (e-mail din 26 decembrie 2025) 

Te găsește mai amărât, mai singurel, ce faci, întinzi mâna către zână să-i ceri ajutor? Mno, să ai și portofelul la îndemână. 

Chiar am învățat o mulțime de lucruri noi. Evident am folosit și ceva AI. Care deocamdată e copil pe lângă salvatorii visurilor noastre.

Câteva concluzii

Programele sănătoase:

• Încurajează gândirea critică
• Acceptă scepticismul
• Nu grăbesc deciziile financiare
• Sporesc independența participanților prin abilități și cunoștințe noi

Programele manipulative:

• Au nevoie de urgență, loialitate și dependență emoțională pentru a funcționa

Întrebări utile pentru toți participanții la orice program:

• Mă simt mai liber și mai ancorat în realitate sau mai anxios că pierd ceva?
• Simt că pot să mă opresc sau mi-e frică să mă opresc?
• Încă iau decizii bazate pe valorile mele sau pe ale formatorului/trainerului?
• Dacă acest program ar dispărea mâine, aș mai avea încredere în propria mea capacitate de a crește?

Într-o lume guvernată de bani și putere prin manipularea emoțiilor, când o zână sau zânoi îmi iese în cale și îmi propune o magică transformare și ajutor pentru îndeplinirea visurilor mele, nu mai aștept nicio secundă. Hasta la vista, baby!  

Halloween with Gogo & Gremlins

 

Nu știu cum au făcut alții la primul exit-poll de la prezidențiale, dar eu arătam ca Mr. Bean la un film de groază. Seara de 24 noiembrie s-a transformat într-un Halloween pe bune când l-am văzut pe individul de pe locul 3 (o să-l numesc mai departe Gogo). Gogo e legionar și dus cu pluta atât de departe că l-a făcut pe Simion să arate ca un moderat.

A scăpat pe sub radar, zic mulți, că a făcut campanie pe TikTok și lumea n-a vrut să-și divulge intenția exotică la sondaje. Eu nu pot să accept explicațiile astea, nici scuzele celor care ar fi trebuit să fie pe fază și să ne informeze mai departe, de la serviciile de informații până la jurnaliști și sociologi. Având în vedere că mediul rural l-a votat masiv și că e un habotnic, aș înclina mai degrabă să cred că a fost promovat de biserică chiar în weekendul votului. Poate s-ar merita o anchetă pe tema asta. 

Inițial nici nu vroiam să ies la vot, având în vedere oferta atât de slabă de candidați. Ca mine probabil au fost mulți. La ultimul sondaj, Gogo nu era nici măcar în primii 5. Pe ultima suta de metri am decis totuși să votez opțiunea care părea un pic mai decentă, dar care nu mă reprezintă sub nicio formă, Lasconi. Și ce-am ajuns să mă bucur că am făcut-o! 

Partea rațională și blândă a societății și-a explicat rezultatul prin frustrare, mânie, revanșă, confuzie, dezgust, pe scurt efectul deceniului Iohannis. Eu sunt cinică. O fi fost o parte care a votat cu multe emoții și puține informații, dar știu sigur că există un nucleu de votanți cu același tip de iraționalitate ca a lui Gogo. După turul doi o să vedem câți sunt și cât e de grav. 

Mă îngrijorează teribil că ne umplem de gremlini. Acum 4 ani am avut un alt șoc atunci când AUR de care nu auzisem a ajuns în Parlament. Acum avem auriști, șoșocari și gogonari. Trump a revenit cu o întreagă gașcă de magaiști. Prostia se globalizează, se multiplică. Cât o să mai putem ține în picioare democrația? Mie mi se pare că nu mult. Urmează ani cel puțin la fel de dificili. Următorul guvern trebuie să anunțe creșterile de impozite și taxe care să acopere găurile săpate de rotativa lui Iohannis. Inflația încă nu e sub control. 

Poate de data asta o să reușim să scăpăm de Gogo, dar extrema dreaptă de azi cu siguranță o să ia mult mai multe locuri în Parlament decât acum 4 ani. Gogo o să revină cu forțe sporite. Iar unul care se declară Mesia nu pleacă atunci când i se termină mandatul. Schimbă toate legile ca Putin. Pretinde că ne salvează de noi înșine. Că ne omoară pentru că ne iubește. Istoria nu are niciun exemplu de vreun Salvator, doar de nenumărate forme de teroare. 

Ce facem cu idioții nerecuperabili care sunt convinși că prin Gogo vorbește o forță divină și că cipurile se beau? Cu câți gremlini o să ne trezim în 2028?

Păi, naa!

 Anul acesta muzica a spart două buboaie, așa cum n-au reușit s-o facă, puse la un loc, toate articolele și cărțile scrise pe subiect.

Macarena, de Erika Isac, a expus masculinitatea toxică și a ridiculizat-o, aducând în prim plan condiția femeii în România, cu toate riscurile și clișeele binecunoscute și în același timp nerecunoscute, Fă, voi aveți probleme.

La primul concert din București, trupa Coldplay a invitat pe scenă un cântăreț rom necunoscut de publicul larg, Babasha, stârnind un potop de huiduieli.

https://www.youtube.com/watch?v=Pp-wECVOszc

Dacă lângă Erika Isac s-au strâns o mulțime de voci care s-o susțină și să-i întărească mesajul, lângă Babasha a cam rămas locul gol. Câteva voci care n-au insistat prea mult pe subiect și nici nu mi se pare că au pus degetul de rană. Reacția publicului a fost o defulare a rasismului care mustește de atâta timp încât e considerat firesc, validat prin durată. Ca o religie.

Evident că în general nu e asumat. Ce face cel ce nu-și asumă? Caută false motive. Iată principalele ipocrizii umflate din toți bojocii.

1. Genul manea e complet nepotrivit cu genul (rock-ul) cântat de Coldplay.

Pentru mine Coldplay e mult mai aproape pe pop decât de rock, dar nici măcar despre asta nu-i vorba. E o trupă care n-a răspuns niciodată la atacurile puritanilor, întotdeauna a făcut fix ce-a vrut. Ultimele albume sunt din ce în ce mai prost cotate de critici, dar publicul e din ce în ce mai larg. Coldplay merge mai departe fără să clipească, mizând pe-o muzică fără etichete și pretenții, care aduce bucurie, culoare și optimism. În plus, mariajele dintre genuri sunt la ordinea zilei. E imposibil să ignori influența manelelor asupra muzicii românești pop și rap, e plin de manelisme.

Pretextul gustului muzical occidental și pur care, bietul de el, a trecut prin șocul contaminării cu vulgaritatea periferiei, mă distrează la maxim.

2. Manele nu fac parte din societatea românească.

Distracția continuă. Nu simt că-i cazul să pedalez prea departe pe ideea asta. E ceva evident. Cele mai multe petreceri de pe la noi ajung la momentul ăla glorios când bărbații, cu pași nesiguri de flamingo pe ouă, încep să puște din degete, iar femeile își aduc aminte de rotunjimi. Asta nu se întâmplă pe muzică rock, nici măcar pop sau lăutărească, ci fix pe manele.

3. Versurile manelelor sunt incultură.

Incult/incultură e un termen prăfuit al unei societăți chinuite de complexe. În comunism și un pic după, am avut complexul intelectualului. Chiar și la vârste fragede, să zicem 18-20 de ani, dacă nu aveai la activ măcar un Țuțea, Liiceanu sau Patapievici, (între noi fie vorba, unul mai plin de certitudini ca altul), se umplea de Moromeți în jurul tău, Vezi că ești prost?!

Noroc cu câteva minți mai proaspete, sociologi, antropologi, jurnaliști, artiști care au avut răbdarea, onestitatea și curiozitatea să înceapă să privească exact ceea ce societatea evita s-o facă. Și au început să apară articole, cărți, lucrări de doctorat, filme despre fața mai puțin cunoscută a României.

Minunea cu muzica și cărțile e asta, cu cât consumi mai mult și mai divers, cu atât vrei și mai mult și mai divers. Puritanismul e de fapt îngustime și neghiobie. Mulți indignați vizavi de soarta culturii în pericol, abia știu să scrie corect, iar ultima lor carte citită a fost în timpul școlii. Piața de carte din România e cea mai scăzută din UE, iar motivul nu e prețul, mi-am luat o mulțime de cărți foarte faine de la anticariat, la preț de covrig.

Eu am învățat târziu că TOTUL e cultură. Inclusiv pornografia, reality-show-urile, toate versurile, fie ele poezie sau rime goale sau forme agramate. Nimeni nu te obligă să-ți placă totul, dar nici n-ai dreptul să anulezi ceea ce nu-i pe gustul tău.

Am văzut Gadjo Dilo de vreo 2-3 ori și am ascultat de destul de multe ori Tutti Frutti Tequila a lui Adrian Minune. Pentru că-mi plac. Datorită scandalului am ascultat și Păi Naa a lui Babasha, și în varianta din videoclip, și în varianta din concert și mi-au plăcut amândouă. Mi s-a lipit de creieri de m-am trezit azi-dimineață c-o fredonez prin casă. 

Ascult manele în mod excepțional. De cele mai multe ori mă plictisesc, îmi displac, iar când sunt forțată de boxele altora să le înghit, ajung să mă enerveze de-a binelea. În același context însă mă enervează și muzica populară a vecinilor și știrile, ritmurile latino (nu foarte departe de manele) sau slujbele date la maxim. Eu ascult la căști sau la un volum care să nu invadeze spațiul altuia, iar manelele fac parte din această familie sonoră foarte invazivă. În orice caz rămân curioasă să ascult și dacă-mi place ceva, pun deoparte. Pentru mine manelele sunt pop-ul rom.

4. Maneaua nu este muzică românească, ci muzică țigănească.

Dar muzica lăutărească cică este muzică românească, păi, na, luăm cu japca ce și când avem noi chef. Ei, dragii babei, aici se termină cu zâmbitul și începem să ne apropiem de tristul adevăr. Țiganii nu sunt români, asta vor de fapt să spună. Ăsta e rasismul nostru crunt și străvechi de care am povestit deja mai pe larg. (Nu, încă n-am spălat rușinea)

Ca să începi să te tratezi de o boală, primul pas e să accepți diagnosticul. De sute de ani nu ne-am mișcat spre el niciun centimetru.

Închei tot cu Chris Martin și cu ce-a făcut în cea de-a doua seară de concert. A explicat ce-a simțit cu o seară în urmă, șocul, tristețea. Și-a declarat către public iubirea necondiționată și nediscriminatorie. A oferit publicului ocazia să defuleze controlat (huiduiți-mă 5 secunde, ca la carte). A amintit de Colectiv, a recreat perspectiva corectă pentru ceea ce e cu adevărat vital și merită toată energia noastră. L-a chemat din nou pe Babasha pe scenă într-un mediu devenit sigur. A folosit psihologia infantilă și s-a comportat ca un părinte cu capul pe umeri. A adus publicul înapoi la rezonabilitate.

Nod gordian

Suntem prinși în vârtejul unei teribile încleștări între regres și progres, ceva de neimaginat în secolul trecut care a încapsulat cea mai uluitoare și rapidă transformare a lumii noastre. Astăzi racheta secolului XX arată supraîncălzită, riscând să se transforme într-o grămadă de fierătanii. Cam jumătate din omenire e inertă politic, iar cealaltă jumătate care votează e împărțită în alte două tabere care trag de funia puterii, la scoruri foarte strânse.   

Ne-am creat de-a lungul timpului două paradigme. Cea a viitorului luminos și cea a trecutului luminos. Secolul XX a pariat totul pe prima și a accelerat la maxim în numele supra-abundenței. Așa că prezentul nostru e o lungă listă de urgențe. Pentru mulți, viitorul s-a întunecat de previziuni sumbre, iar trecutul a devenit luminos, infinit, maleabil ca o argilă. O carte de colorat, o grădină în care fiecare își plantează nostalgiile preferate și amintirile selective, trecutul a redevenit o propunere politică, haideți să ne întoarcem în timpul celui mai mare triumf. The Great America. România Mare. УРСС.

Progresiști și conservatori. Ce clar pare. Când însă observ oamenii, pe mine sau pe oricine altcineva, nu văd decât entropie maximă. Contradicțiile din fiecare sunt atât de ascuțite, că nici nu mai știm cum să reacționăm în fața lor. Sortăm cu atenție plasticul pe categorii, apoi schimbăm trei avioane până în Țara de Foc să filmăm cum se prăbușesc ghețarii și să ne luăm porția de atenție virtuală efemeră pe TikTok. Ne facem vegetarieni, mâncăm avocado, quinoa și fructe exotice care cer tone de apă, transporturi lungi și condiții de muncă și viață mai precare pentru cei care le produc. Exemplele sunt nesfârșite. Absurdul n-a avut niciodată o casă mai încăpătoare.

Mă uit în oglindă. Contradicții, teamă, speranță. Încerc să-mi pun în funcțiune pîrghiile de echilibrare, mă îndrept spre ceea ce sper că e gândire critică și spre ceea ce-mi aduce bucurie.

Îmi doresc drepturi care nu restrâng alte drepturi, ecologie, echitate merituoasă, laicitate înțeleaptă, democrație educată, identități construite pacifist. Mintea mea vrea în continuare să construiască ceva nou, vrea să contribuie pentru următoarea generație. Dar ce înseamnă viitor, când abia înțeleg prezentul tot mai fărâmițat în identități tot mai intransigente? Efortul de cuprindere, de înțelegere, de reconciliere mă epuizează.

Când am nevoie să-mi încarc bateriile, mă surprind, din ce în ce mai des, că trag cu ochiul spre trecut, filme vechi, muzică știută pe de rost, cărți de la anticariat. Sufletul meu scormonește prin lăzi prăfuite și găsește comori. Surpriza unei urme (muzicale, vizuale, literare etc) în care pasul mi se potrivește perfect, ca pantoful Cenușăresei, îmi dă aripi. Mă întâlnesc în gând și emoție cu oameni din alte secole. Cum să nu-mi doresc să ating cât mai multe stele?

Când am nevoie de liniște, mă îndepărtez de semeni și mă îndrept către natură, către ceea ce pot să înțeleg cu ușurință. Lumea vegetală, cea e necuvântătoarelor mă fac mereu să zâmbesc. Mă simt parte din întreg. Regăsesc simplitatea și candoarea, forța și misterul. Departea de nebunia existenței omenești, dau nas în nas cu viul, cu viața în toate celelalte forme ale ei. E una mai prețioasă ca alta?

Se întâmplă ca pe cumpăna grea a acestor vremuri să se clatine și cumpăna minusculă a vieții mele. Am alunecat binișor în cea de-a doua jumătate, a declinului care a debutat deja cu micile trădări obișnuite, păr alb, dioptrii, anchilozări, schimbări de umoare. Sunt mai mult trecut decât viitor. Unul mă îmbie, celălalt mă intimidează. În cea mai polarizată lume aș vrea să pot să le salvez pe amândouă. Mă macină destinul speciei noastre, dar fug de oameni și aglomerări. În mine însămi e o teribilă încleștare.

Mi-e greu să-mi traduc temerile și așteptările în opțiunile politice rudimentare de azi. Democrația este rudimentară, dar deocamdată singura variantă acceptabilă. Mă oblig să votez, o fac ca și cum aș rezolva o problemă de școală elementară, o ecuație simplă și veche, găsește răul cel mai mic. Mă regăsesc mai degrabă spre centru-stânga, dar în România votez centru-dreapta. În anul 2000 am dat și un vot plin de frică, de apărare în fața extremei drepte care dintotdeauna s-a hrănit cu votul punitiv, mânios, dușmănos. 

Categoriile mă indispun din ce în ce mai mult, nu mă recunosc în niciuna, nici măcar în cele profesionale. Cu singuranță nu sunt singura fără trib, fără gașcă. Chiar să fim destui din cei cu gândire critică, tot nu putem deveni o masă critică. Critica înseamnă divergență, iar divergența e neorganizabilă, nereprezentabilă. Fiecare din noi e o insulă. 

Divergența e și prima suprimabilă atunci când apare homo politicus plin de arme, neschimbat de mii de ani.  

Lumea copiilor

Eu am copilărit într-o lume a adulților. Spre deosebire de alți copii din jur, am avut luxul unei camere dedicate, dar care nu-mi aparținea în întregime, adică ai mei hotărau ce alte chestii domestice mai puteau fi stocate în jurul meu. Lucrurile mele nu aveau ce căuta în alte camere. Am avut acces ușor la prize, aragaz, obiecte ascuțite și toate chimicalele folosite în treburile menajere. Mi s-a explicat de ce n-aveam voie să umblu la ele. Regulile casei, bune, rele, erau cele hotărâte de ai mei, iar votul meu era egal cu zero. Pentru accesul în lumea celor mari (discuții, petreceri etc.) trebuia să le cer permisiunea și nu mereu mi-o acordau. Musafirii aveau întotdeauna prioritate. Privilegiile erau relativ puține, deci semnificative, de exemplu să fac prima baie în cada cu apă curată sau să mănânc cât vreau din puținele bunătăți de care reușeau să facă rost ai mei. Copiii erau încurajați (sau înghiontiți) să se facă mari. Mama mi-a spus că la un an jumate am început să vorbesc și să fac la oliță. Într-o lume a scutecelor care trebuiau spălate (fierte cu sodă și clătite de mână), nici nu se putea altfel. 

Tocmai m-am întors după câteva zile petrecute în lumea copiilor, într-o familie cu doi micuți. Fiecare are camera lui, împreună cu tot restul casei la dispoziție. Mobila are colțare protectoare de spumă. Sertarele sunt blocate. Prizele inaccesibile. Livingul e plin de jucării. La fel și subsolul. Orice spațiu poate fi folosit pentru joacă, deci toată casa e plină de urmele lor. Cel mic are 3 ani și poartă pampers. Nu pricep nimic din ce îngaimă. Cea mare are 5 ani și vorbește mâțâit, exact așa cum nu mă lăsa familionul meu. Când e contrariată, dă drumul la lacrimi instantaneu și părinților li se frânge inima. Fac curse cu trotinetele prin casă. Urlă. Se aruncă în uși, dar ușile nu se izbesc datorită unor opritori fixați sus pe cant. Bagă mâinile în mâncarea noastră. Interdicțiile sunt mai puține decât mă aștept. După nici două ore mă simt copleșită și depășită. Programul se face în funcție de nevoile lor. Mâncăm târziu, după ce părinții reușesc să-i adoarmă. Ne trezim devreme, în chiote și zuruieli de jucării. Merg la o grădiniță privată, bilingvă, cu ore de yoga, judo, artă, dans. Au drept de veto înainte să poată lega o propoziție. Lumea e colorată, prietenoasă și fără cusur, perfect adaptată lor. Șamponul nu-i face să lăcrimeze, pasta de dinți are gust de bomboane, hainele le zâmbesc. În mașină urmăresc desene animate pe un ecran de telefon fixat pe un suport între scaune. Am ieșit toți la plimbare prin centrul orașului. Fetița stă în cărucior, picior peste picior. Băiețelul e dus în cârcă sau pe locul din spate al căruciorului. Din loc în loc observ vitrine crăpate de proiectile. Resturile unui tomberon carbonizat. Părinții vorbesc de cât de nesigure au devenit orașele din Franța. Cum poliția e mai mult pe post de spectator. Îmi spun câteva povești despre cunoscuți bătuți, jefuiți, agresați în diverse împrejurări. Ei locuiesc în suburbie unde deocamdată e liniște. Copiii sunt fie apărați de ziduri, fie nedezlipiți de părinți. Distanța dintre acasă și afară e mică în spațiu, dar uriașă în termeni de definire a realității. 

Eu vin dintr-o lume inversată, o copilărie cu gust de frică, rușine, cruzimi, competiții, ierarhii, reguli, tovărășie. De mic trebuia să înveți să împarți, să te aperi, să-ți faci prieteni. Îmi petreceam o mare parte din timp departe de părinți. Mă simțeam în largul meu oriunde, ca într-un fel de extensie familiară a lui acasă. Comunismul a făcut ca orașe întregi să arate și să funcționeze ca niște mahalale. România era un imens ghetou. Pragul acestui spațiu omogenizat era granița, afară însemna în străinătate. Cu greu ne puteam deosebi sau ascunde unii de alții. Adesea împărțeam timp, jocuri și mâncare cu alți copii, la fel ca părinții mei cu prietenii lor. Singurul pericol comun era partidul/securitatea care în niciun caz nu trebuia deranjate. Dincolo de toate greutățile prezentului era promisiunea unui viitor spectaculos. Abia așteptam anul 2000. Noul mileniu a venit cu urmele marelui șoc al schimbării de regim. Noi minciuni și promisiuni le-au înlocuit pe cele vechi. Adaptarea mea la schimbări s-a sprijinit mereu pe un soi de pragmatism înrădăcinat în copilărie, am văzut io și mai rău.   

Mă uit la cei doi micuți adorabili, pierduți printre mormanele lor de jucării. Acasă e numai iubire, blândețe, moliciune, drăgălășenie, culoare și sclipici. Afară, geamuri sparte. Viitorul e o promisiune de probleme și dileme. Generației lor i se spune Alpha (2013-2025). N-am nicio idee ce vor deveni și ce atribut o să le găsesc. Părinții mei au fost idealiști, eu sunt competitivă și materialistă, milenialii provocatori, iar cei puțini din Z pe care îi cunosc, aflați la facultate sau primii ani de job, îmi par miopi și pasivi. Fiecare generație și-a găsit propria modalitate de reconciliere cu șocurile economice, politice, sociale, culturale, etc, dar cred că Alpha va fi una din cele mai încercate, pentru că va trebui să parcurgă distanța reală de la utopie la distopie. 

Riposa in pace, Arte

Îmi vine din ce în ce mai greu să folosesc cuvântul artă, pentru că am rămas atașată de definiția ei clasică: o formă vizuală produsă de imaginație și măiestrie (ce cuvânt îmbătrânit, ce păcat) care provoacă emoție. Deci am probleme serioase începând cu produsele lui Andy Warhol și continuând cu pisoarul lui Duchamps, sculptura invizibilă a lui Salvatore Garau sau banana lipită cu scotch pe perete de Maurizio Cattelan. Supa Campbell nu-mi trezește absolut nimic, nici printul colorat cu Marilyn Monroe, nici filmulețul în care Warhol mănâncă un hamburger. Am văzut o mulțime de bizarerii prin tot soiul de expoziții. Nici nu știu cum să le numesc și mă pot lipsi de ele fericită. M-am bucurat că un student a avut curajul să mănânce banana în valoare de 120.000$. 

M-aș fi bucurat și ca sculptura invizibilă să fi fost cumpărată cu bani tot invizibili sau inventați pe loc, dar cineva a avut atâta vanitate încât să plătească 18.000 de dolari foarte reali. Ce mai poate urma după arte invisibile? Art is anything you can get away with, mi-a citat un prieten sarcastic (citat atribuit fie lui Warhol, fie lui Marshall McLuhan).

Zilele trecute, Venus a Zdrențelor, de Michelangelo Pistoletto, sculptura gigantică din Napoli, a fost mistuită de flăcări. Gândindu-mă că acea Venus din ciment în fața unui munte de haine vechi a fost (și va mai fi) replicată de zeci de ori și că Pistoletto a câștigat bani și faimă din arte povera pe care o propovăduiește, aproape zâmbesc. E un act de vandalism care din punctul meu de vedere are o anumită doză de exasperare și onestitate. Ce altceva să faci cu o ipocrită reprezentare a consumerismului într-o lume din ce în ce mai inegală? 

Venus of the Rags, (c) Pistoletto / Photo (c) Tate

Dar că unii vor să-l îmbrace pe David al lui Michelangelo Buonarroti mă îngrijorează teribil pentru că anunță un alt ev mediu. În secolul pornografiei, pe unii îi îngrijorează niște genitale de marmură. E plin internetul de sex, dar popoul lui David dăunează educației copiilor. Cenzura e cel mai grav act de mutilare și barbarie. Și cine a fost în Florența și nu s-a simțit copleșit și amețit de acea aglomerare nefirească de frumusețe, poate chiar merită să se uite toată viața la Warhol cum își mestecă placid eternul hamburger.  

Statuile par să fie ținta multor frustrări. Cele istorice (de fapt politice) sunt pe cale de dispariție. Iarăși n-o să plâng pentru asta, erau cel mult ținta porumbeilor sau repere de întâlnire. Dar ce facem cu activiștii de mediu care scapă câte un șut negru în Fontana di Trevi? E clar unde bat, punem mare preț pe cele făcute de oameni în timp ce distrugem natura, deși totul depinde de ea. Însă cred că acest mod distructiv de a trage semnalul de alarmă e infantil și contraproductiv. O idee: într-o zi de caniculă teribilă, puneți un tablou cu copac lângă un copac adevărat și vedeți unde se strânge lumea să se răcorească. Ăla e mesajul. 

Am fost recent la muzeul Van Gogh din Amsterdam și mi-am luat cea mai amară experiență despre felul în care oamenii se raportează astăzi la artă. Fiind unul din cei mai cunoscuți pictori, trebuie să-ți cumperi biletele cu vreo 3 săptămâni înainte. Când vine ziua, te așezi la rând și intri împreună cu tot grupul programat pentru ora respectivă. Formăm un soi de turmă. Ne înghesuim în fața primelor tablouri. Părinți împingând cărucioare, copii plictisiți și isterizați. Zgomot și îmbulzeală. Oamenii ajung în fața tabloului cu telefonul pregătit, fac poze și pleacă mai departe. Nimeni nu mai stă să privească. Pentru mine a fost un adevărat chin să mă conectez. Van Gogh e emoție pură. Parcursul lui uman și artistic a fost excepțional. Oameni buni, dați-mi, vă rog, un pic de timp și loc. Dar iată-mă luptându-mă cu nesimțirea într-un muzeu care câștigă cel puțin 10.000 euro pe zi căsăpind expoziția într-un supermarket. Magazinul de suveniruri e imens și are inclusiv șosete imprimate cu imagini din tablourile lui. Ce ironie pentru un artist care n-a primit nicio recunoștere în timpul vieții. 

Van Gogh Museum, 2023

Vara asta am fost în două țări, Olanda și Croația. În ambele am dat cu nasul de muzee care anunțau cu mândrie expoziții Banksy. Da, tipul (sau grupul, cine știe) care nu-și poate declara identitatea din cauza celebrelor stencils realizate în spațiul public, pentru că ar fi condamnat pentru vandalizarea zidurilor gri. După lege n-o fi furt, dar e profund imoral. Adică ți se cere să plătești bilet pentru ceva ce s-a vrut liber și la îndemâna tuturor, arta de stradă. Uite pe cineva care pierde toți banii din arte povera care îi aparține, în timp ce alții fac milioane la expoziții și licitații cu respectivele bucăți de perete. Evident, n-am intrat.

Slave Labour, stencil pe perete în Londra, 2012, vândut la licitație cu 1.2 milioane $ 

Dar dacă arta nu mai provoacă emoții, dacă e doar un alt gen de marfă excedentară, bună pentru tranzacții și speculații, atunci nu cumva înseamnă că moare? Ofilindu-se chiar și acolo unde a început să înflorească cu secole în urmă: în Italia.

McLuhan de care am pomenit mai sus (teoretician al comunicării, autor al celebrului enunț the medium is the message) vedea arta ca pe un sistem de avertizare timpurie la distanță care anunță vechea cultură ce urmează să i se întâmple. 
Deci, ce-ar putea urma? Un fel de paradis volatil, virtual, format din nenumărate lumi singulare? 

O imagine generată de programul de inteligență artificială Midjourney după ce a primit comanda: Pictură literați chinezi cu nori albi și păsări roșii

Un portret al directorului Jordan Peele de Pablo Picasso, imagine generată tot de programul IA Midjourney

Cât timp mai sunt oamenii în stare să creeze sau să-și dorească artă?

Atee

Suntem în plină euforie colectivă numită Paște. Sau isterie? Oameni complet necunoscuți aruncă spre mine cu Hristos a-nviat!, în loc de Bună ziua. Și tot ei se simt descumpăniți când nu primesc înapoi confirmarea. Bre, creștine, da’ eu vin la tine să-ți scot ochii cu vreun Happy Festivus? Îți trimit glume despre sfinți, să-ți stea cozonacu-n gât? Nu. Îmi văd liniștită de treburile mele laice.

Deja trebuie să mă definesc în funcție de tine. Că tu îți spui credincios și mă arunci pe mine în necredință, deși nu te naști ortodox, musulman sau animist, ci devii asta, din cauza familiei sau comunității din care faci parte. Starea naturală e cea fără credințe. De asta au fost inventate ritualuri imediate care să-ți dea o identitate religioasă de cum scoți capul în lume și să te desemneze unei turme. Dacă tu ți-ai făcut un prieten invizibil care mie nu-mi spune nimic, nu înseamnă că tot mie îmi lipsește ceva. De ce trebuie să fiu eu atee, când de fapt tu ești proteul care paște fericit și își ciocnește ouăle colorate.

Eu n-am nicio intenție să-mi folosesc arsenalul de argumente ca să clatin credința cuiva (exceptând finalul de mai jos, pentru că uneori îmi place să mă contrazic). Pentru mine e un subiect la fel de intim ca viața sexuală. N-am tabuuri, pur și simplu nu mă interesează ce fac alții. În schimb am în permanență de-a face cu pisălogi și pisăloage care țin morțiș să mă salveze de la viața de care mă bucur și pe care mi-am construit-o cu bună știință.

N-am întâlnit decât o singură persoană credincioasă, ortodoxă practicantă, care n-a încercat să-mi bage religie pe gât. Mi-a devenit bună prietenă. Pentru că avem multe alte preocupări în comun, pentru că putem face bine împreună fără să avem aceleași motivații, pentru că pe mine nu mă deranjează că ea are nevoie să asculte o slujbă și nici pe ea că eu am nevoie să ascult un stand-up. Majoritatea credincioșilor cu care mă intersectez sunt grețoși prin ostentație, insistență, lipsa umorului și se scot singuri din pepeni când vine vorba de lipsa mea de credința în tocănița lor mistică.

Fără voie am reușit să aprind chiar și un amic foarte relaxat de felul lui, care crede în karma, reîncarnare și ayahuasca, când i-am spus că e mult mai ușor să crezi într-un supranatural ocrotitor, decât să te împaci cu singurătatea, durerea, imprevizibilul și mai ales cu dispariția ta sau a celor dragi dintre cei vii. S-a simțit ofensat, deși când vine vorba de karma e convins că amărâții își merită soarta. Faptul că el a avut parte de părinți iubitori, educație și o viață bună, e un merit al lui anterior, iar asta n-ar trebui să ofenseze pe niciun prăpădit născut și crescut într-un groapă plină de sărăcie și violență.

Bre, religiosule, dacă tu crezi în mama fecioară și în pruncul din duhul sfânt sau că în paradis te așteaptă 72 de virgine frumoase, eu n-o sa te contrazic. Dar lasă-mă și pe mine să cred că eu și numai eu sunt responsabilă pentru faptele și scopurile mele sau că, după moarte, natura o să mă descompună ca să hrănesc alte forme de viață și asta va fi tot. Dă-mi pace să fiu trifoi și să mă mănânce o capră.

Pe tine te interesează să auzi la nesfârșit aceleași câteva răspunsuri. Pe mine mă interesează întrebările, cât mai îndrăznețe. Sunt forme diferite de alinare pentru aceleași mari frici. Nimeni nu-i scutit de durere sau moarte.

De dragul jocului și al argumentelor:

Să zicem că de-a lungul timpului oamenii au crezut într-o sută de zei. Tu crezi într-unul din ei, deci e o probabilitate de 99% s-o dai în bară. Eu o dau în bară sigur și asumat, chiar aștept să am unul în față, să vezi ce-l iau la întrebări. Dacă singurul zeu e Huitzilopochtl, de exemplu, o să ne ia naiba pe absolut toți în infernul aztec. Iar dacă nu există niciunul, atunci planeta asta e un imens ospiciu de nebuni.

Următorul e al lui Ricky Gervais, dacă nu mă-nșel: să zicem că ștergem tot și omenirea o ia de la capăt. La un moment dat cineva o să descopere din nou legea gravitației, altcineva că pământul e rotund șamd. Religiile însă vor fi complet diferite.

Pentru că nu există zei, doar cumplita nevoie a oamenilor de ei.

Nu încerc să fug nicăieri. Nu mă ascund nici după religii, nici după cuvinte ca agnosticism sau spiritualitate. Observ și mă întreb. Nu-i zi să nu râd. Așa simplu cum sună, pentru mine e o călătorie extraordinară și îmi e de-ajuns.

Am primit o urare zilele astea, cică să ajungă lumina în întunericul nostru cel mai adânc. Și reacția mea a fost, Bre, de ce să-i dorești cuiva colonoscopie veșnică? Gluma asta poate să mă coste o relație. Dacă o pierd, înseamnă că n-a fost prietenie. 

Specimen Futurosceptic

S-a întâmplat să dau cu nasul de aceeași idee în două surse diferite. Simone de Beauvoir afirmă în Al doilea sex, că omul (bărbatul) oricărei epoci nu și-a dorit decât să se autodepășească. Bărbatul s-a identificat pe sine cu transcendența, iar pe femeie, cu imanența, cu pasivitatea. Însă din 1950 s-au schimbat multe, iar azi transcendența este accesibilă deopotrivă și multor femei. Un serial documentar de pe Netflix, Human Playground, arată reprezentanți ai ambelor sexe vânând, cu orice preț și în nenumărate feluri, imposibilul. 

A rămâne viu pentru perpetuarea speciei e un scop în sine pentru toate celelalte vietăți. Doar pentru noi viața e un simplu vehicul către altceva aparent mult mai prețios. Oamenii o riscă să ajungă pe un vârf de munte, să depășească viteza sunetului plonjând din stratosferă spre pământ, să alerge maratoane consecutive în deșert, să fenteze animale sălbatice într-o arenă. Să depășim. Să dominăm. Nu e nimic nou sub soare. Începând cu cele mai vechi civilizații, istoria a înregistrat note de plată incredibil de lungi de vieți sacrificate pentru zei sau reprezentanții lor pe pământ, plini de idei mărețe. Nimic nu cere mai multă moarte și cruzime, ca o ficțiune bine spusă. 

Secolul nostru a împins și mai mult limita absurdului, cu ajutorul tehnologiei și al banilor. Au început primele zboruri pe orbită, pentru un preț mediu de 350.000$, așa, de chichi-bambus, să vadă unii pentru câteva minute cât de albastră e bila pe care stăm. Ascensiunea pe Everest seamănă cu o coadă de-a noastră la alimentara din anii ‘80, cu două-trei sute de alpiniști pe zi încolonați pe creastă. Au ajuns în vârf inclusiv persoane cu membre amputate, chiar și un nevăzător. Nu neg efortul fizic uriaș individual, dar cu siguranță banii joacă un rol din ce în ce mai important în multe reușite. De la imposibil la posibil, de multe ori nu-i decât un pas de preț. 

S-a vândut prima sculptură invizibilă, cu 18.000$. Povestea Hainele cele noi ale împăratului a devenit realitate. E din ce în ce mai greu să definim nebunia când iluziile ne absorb o mare parte din resurse. Depășirea unui record capătă infinit mai multă atenție pozitivă decât o reușită medicală extraordinară, deși skydiving-ul n-a salvat pe nimeni de la moarte, un vaccin, da. Un tweet e mai important ca o lucrare de cercetare. Cea mai cunoscută ecuație nu e F=ma sau E=hv, ci E=mc2, explozia nucleară. Cauza fascinației e bomba atomică, nu relația dintre energie și materie. Pe urmă nici Newton, nici Planck nu apar pe vreun tricou. Le lipsesc părul vâlvoi și limba scoasă.  

Nevoia de putere și de nevoia de divertisment sunt principalele motoare ale lumii noastre, în timp ce viața ne e de fapt condiționată de boli și războaie, de resursele limitate și clima în schimbare. În cele mai sărace colțuri de lume o să găsești arme și acces la youtube. Guns N’ Smartphones. În serialul Human Playground, într-un cadru despre luptele cu bețe (evident marketizate ca tradiționale) dintre două triburi din Etiopia, pentru câteva secunde și mai degrabă întâmplător, am remarcat că unul din acei viteji bărbați în curul gol purta o armă automată pe umăr.  

Suntem împărțiți într-o majoritate aflată la limita supraviețuirii (70% din populația planetei deține 3% din bogăția globală) și o minoritate care își permite să se joace cu toate condiționările de mai sus (pace, sănătate, resurse). Banii sunt prioritatea tuturor pentru că oferă în schimb control și divertisment. Dar banii sunt o convenție din ce în ce mai volatilă. Ne bazăm pe un model de creștere accelerată, deși resursele noastre reale se împuținează tot accelerat. 

N-o să reușim. Ca civilizație, zic. Ca specimene s-ar putea să ne mai târâm o bucată, jumulind puținul rămas. Ne ratăm ca civilizație tocmai pentru că nu reușim să ne definim în termeni de specie, ci tot în termeni de națiune, grup etnic, orientări, clasă socială, etc. Ignorăm tot ceea ce avem în comun, ca să ne concentrăm pe mulțimea de diferențe construite tot de mințile noastre prealuminate, și pe cele câteva diferențe minime date de natură. Suntem extrem de ocupați să ne inventăm categorii și identități, ca să ne opunem unii altora în moduri din ce în ce mai dificil de reconciliat. Ne înțelegem atât de greu între noi, că ajungem să preferăm compania animalelor. Brusc le revalorizăm statutul, ba uneori chiar le punem înaintea oamenilor. Am dus-o recent pe cuțulina la vet și nu pot să descriu afecțiunea și răbdarea de care a avut parte. Sigur că m-am bucurat. Dar tot recent mi-am pierdut mama, la spital, în condiții absolut mizerabile. Amândouă bolnave de cancer. Doar una tratată omenește și cu acces la eutanasiere în eventualitatea durerii.   

N-o să reușim. Suntem extrem de ocupați să mai câștigăm niște bani, să mai atingem niște culmi și să ne mai amăgim puțin cu închipuirile noastre. În loc să punem viața mai presus de orice, pentru că ăsta este singurul miracol, o irosim pentru caii verzi de pe pereți. 

Nu noi suntem cei responsabili de felul în care arată lumea noastră. 
N-are ce să ni se întâmple rău. 
Nu suntem singuri.
Nimic legat de viitor nu e ireversibil sau urgent. 

Putem transcende liniștiți (și separați) în continuare. Imaginarul fiecăruia veghează. 

Recunosc, e un paradox minunat, ne urcă înapoi prin copaci exact ceea ce ne-a făcut să ne dăm jos din ei. Ne învârtim în cerc și ne dă un zero mare și frumos, fix ca ecuația lui Euler.  

Sonata toamnei mele

Mi-am pierdut mama. Și n-am nicio poveste împăciuitoare despre rai sau suflet, și nici ușurința eliberării emoțiilor. Sunt ireligioasă și introvertită. Așa că m-am trezit față în față cu vidul. Sunt în limb, cum ar veni. Ăsta e exact acel moment pentru care au fost inventate religiile și efectul lor opioid. Dar ce se întâmplă cu cei care nu cred. Cu mine.

Am câteva certitudini, puține, care mă țin la suprafață:

Cu sau fără voia mea, există schimbare. E treaba timpului. 

Pe lângă amintiri, există și uitare. E tot treaba lui. 

Nenorocirea îmi scoate binele și frumosul din lâncezeala lor obișnuită. Mi le dezbracă de zorzoane și le distilează substanța. E un fel de seducție. E un fel de purificare. Face posibil extraordinarul. 

Am văzut multe. Toate au fost trăibile.

Niciuna din angoasele mele n-a fost justificată. Nimic din ce mi-am imaginat vreodată n-a ajuns să se întâmple. 

Dragostea există. EA dă dimensiune morții. Din cauza ei, chiar și cea mai discretă prezență se transformă într-o absență teribilă. Datorită ei iertăm tot.

Ce mi se întâmplă concret zilele astea:

Nu mă mai pot concentra. Însă mă încăpățânez să duc lucrurile la bun sfârșit.

Mă prind mai greu la glume, dar tot râd.

Plânsul mă prinde mult mai repede, dar nu ține mult.

Aplatizez bucuriile. Relativizez și problemele.

Dorm prea mult.

Alerg foarte puțin. 

Mi-au ieșit niște feluri de mâncare nemâncabile. Le-am mâncat așa.

Mă mai trezesc că nu știu ce zi e, rămân în urmă cu timpul. 

Am fracțiuni de secundă în care dau s-o sun. Rămășița unui reflex zilnic.

M-aș îngrijora dacă aș fi altfel. 

E felul meu foarte lent, infantil și aerian de a-mi linge o rană foarte adâncă. Și am bafta extraordinară că în tot timpul ăsta sunt cât de poate de ocrotită.

Tembeli fără cauză

Când ies din bula noastră civilizată, mă trezesc din nou la realitatea condiției femeii. Nu trebuie decât să mă plimb prin oraș sau să folosesc transportul public, să văd iar și iar cum e să fii femeie în oceanul autohton de testosteron.

Bărbați răscrăcărați pe scaune, luând jumătate din spațiul de alături, unde o femeie se restrânge cât poate. Hai să fim serioși. Știm cu toții că nu există niciun motiv anatomic ca masculii să-și arunce cracii în unghiuri atât de deschise de să le crape crucea cusăturii. Când vor să facă pe interesanții, știu să stea chiar și picior peste picior.

Mâinile la genitale. E o zonă care încearcă pe toată lumea, indiferent de echipament. Femeilor li se întâmplă secreții, transpirație, menstruație, dar n-ai să vezi niciuna cu mâinile ocupate pe-acolo. Însă nu-i zi pe pământ să nu vezi coaie scărpinate sau aranjate, cu cel mai degajat aer patriarhal. 

Urinatul în public. Am senzația că vezica bărbaților e un soi de bilă care la ultima picătură pur și simplu se răstoarnă. Parcă între nevoia de urinare și act nu există niciun răstimp de procesare a informației. Niciun control. Însă n-am văzut nicio femeie în toate mințile care să se ușureze pe la colțuri de stradă sau prin boscheți. Și mie mi s-a întâmplat de mii de ori 'să-mi vină'. Dar de fiecare dată am galopat până am găsit o toaletă, indiferent cât de stringent a fost momentul.

Mulți n-au nici măcar controlul unui singur orificiu. Râgâieli, pârțâieli, scobit în nas, în urechi, tot ce are chef corpul masculin să facă, e socialmente acceptabil. Face parte dintr-o lungă listă permisivă. Boys will be boys. Ce fac femeile în timpul ăsta? Grăbesc pasul. Își feresc privirile. Dacă ar putea, ar deveni cu adevărat invizibile. Lunga noastră listă cuprinde doar reguli și prohibiții. Ce trebuie sau nu să facă o doamnă. Clasicul standard dublu.

Ne-am obișnuit ca cele de mai sus să fie considerate banalități. Ba și mai mult, o remarcă deplasată, o pipăială, o privire libidinoasă, un comentariu condescendent se adaugă tot undeva la obișnuințe. Pentru că dincolo de astea sunt adevărații monștri: hărțuirea sexuală, violul, violența domestică. În alte zone culturale încă există mutilări genitale și condiții de sclavie. Prin comparație cu această listă de orori, toate celelalte manifestări abuzive devin un disconfort suportabil.

Dar nu ororile trebuie să ne fie reperele!

Un exemplu recent și concret. Am avut meșter la renovare. A bifat toate clișeele. M-a tăiat în mijlocul unei fraze, ca să mă anunțe că face pipi, așa c-am făcut stânga-mprejur din propriul apartament. Nici măcar nu și-a pus problema să se mai țină 5 minute, că tot mă pregăteam să plec. M-a luat de sus. A făcut niște peticeli și a încercat să mă convingă că e ok, 'așa se face'. L-au lovit hormonii (da, bărbații sunt cel puțin la fel de hormonali ca femeile). S-a luat la harță cu o casieră de la Leroy. S-a bosumflat când i-am făcut observație, deși respectiva greșeală ne-a costat bani buni. Cireașa de pe tort, prima dată când m-a văzut singură, s-a sprijinit atât de galeș și insistent de ușa apartamentului, de nu mă mai vedeam ieșită. 

Ce-a trebuit să fac eu în tot timpul ăsta, ca să rămân stăpână pe situație. Să-l observ. Să-i descifrez rapid caracterul și apucăturile. Să selectez ce pot să trec cu vederea și ce trebuie amendat. Să evaluez riscurile. Să negociez. Să mă controlez. Să rămân calmă și fermă. Pentru el, fiecare zi a fost o nonșalanță. Pentru mine, un calcul. M-am trezit că invoc nemuritorul refren, 'măcar nu bea și nu mă-nșeală c-o altă lucrare'.

Da, acum e momentul ideal să apară un tembel care să spună, 'eh, astea-s fleacuri, mie mi-a pus unul pistolul la tâmplă'. Ca și cum niște întâmplări excepționale ale unor masculi agresați de alți masculi ar trebui să anuleze întreaga practică zilnică a lipsei de control și respect față de femei. Întotdeauna s-au căutat argumente de diminuare a prejudiciilor aduse femeilor. Întotdeauna s-au găsit chestiuni mult mai grave și mai importante decât drepturile lor.

Adevărul e că nu există femeie să nu se trezească înconjurată de neandertalieni. Diferența stă doar în nivelul de conștientizare și acceptare. Se întâmplă zilnic, peste tot. La fiecare nivel social. La cele mai mari case. În parlamente. În medii academice. Nu există niciun spațiu social complet sigur și confortabil pentru femei. Multe nu-l au nici măcar în propriul cămin.

Doamnelor, înconjurați-vă de domni. Aveți grijă ce validați, că exact asta o să primiți și o să transmiteți mai departe drept model. Feminismul nu e împotriva bărbaților, ci pentru femei. 

Dacă nu știți de unde să începeți, vă recomand călduros aceste 2 cărți: 

Hey, Twitter, I divorce you thrice!

După un an jumate de relație reciproc abuzivă, am decis să-mi iau jucăriile și să-mi văd de drum.

Nu-mi place ce devin pe Twitter. M-am luat la harță. Mi-am dat importanță. M-am văitat. Am arătat cu degetul. Am dat ignor/bloc/haipa după cum mi s-a năzărit. I-am acordat mult prea mult timp și i-am cerșit prea multă atenție.

Ce m-a ofticat (listă mai lungă, că așa e la divorț):

Am descoperit cu stupoare o ignoranță cumplită, mai ales din partea unor oameni educați. Misogini, homofobi, rasiști. Sau pasivi, o formă la fel de gravă.

M-am trezit lângă idioți care încă n-au bazele modernității, adică n-au pășit cu amândouă picioarele nici măcar în secolul XX. Care nu vor să priceapă, de exemplu, că fiecare femeie (și numai ea) trebuie să aibă dreptul să decidă un avort, că femeile încă mai au un drum tare lung până la o lume croită ȘI pe măsura lor, că sexualitatea, religia nu se impun, e treaba fiecăruia, sau că țigan înseamnă rob, iar rom înseamnă om: http://castanedincais.blogspot.com/2022/04/de-ce-rom-si-nu-tigan-cum-n-am-spalat.html

Prea multe minți sunt catacombe. Cum să stai de vorbă cu cineva care încă n-a înțeles că TOȚI trebuie să ne simțim bineveniți pe lumea asta. N-are cum să aibă loc niciun dialog, doar gâlceavă.

Advocacy pe Tw? Eu n-am găsit nimic semnificativ. Deja nici cuvântul în sine nu și-a găsit încă echivalentul în limba română. E vorba de sprijinul pentru diverse cauze și drepturi. Mda, mare plictiseală. Mult mai interesant să spui că ai tras un pârț și tre să te muți pe un alt scaun, cu tot cu pisică și cafeluță. Recunosc, am dat și eu vreo 2 poze cu pisici și una cu lanul de rapiță, și mi se pare mult.

Informații utile vizavi de interesele mele? Am primit prea puține.

Informații utile oferite de mine altora? Probabil la fel.

Nivelul zgomotului? Atât de mare că nu ne mai înțelegem intențiile nici cei din aceeași tabără.

Și e firesc să fie așa. E un spațiu popular. Nu există nicio selecție. Ca o călătorie cu trenul, la clasa a doua. Un interlocutor de vis, așezat chiar în fața ta, e o mică minune. Și cu cât ești mai departe de normă, cu atât probabilitatea scade. Pur și simplu s-a-ntâmplat ca preferințele, alegerile mele să fie departe de cele declarate ale majorității care mă înconjoară. Prin urmare îi număr pe degetele de la o mână pe cei pe care chiar vreau să-i cunosc pentru că am simțit că avem ceva în comun, că au atitudinea și umorul potrivite să ne simțim bine în jurul unei sticle de vin.

Cam așa, dragă Twitter. Nu ne mai potrivim. Nu mai am răbdare. Vorba aia, bună la despărțiri, nu ești tu de vină, eu sunt. Să rămânem cu ce-a fost fain, iar eu să-mi văd mai departe de drumul cel bun și de călătoria cea sprâncenată. 

Că nu contează câți, contează cine și cum.