Omul invizibil

Fiecare nouă privire asupra corpului îl re-creează în aşa fel încât să se potrivească scenei lumii proprii. Corpul creştinului înfocat e povara cu care sufletul trebuie să lupte. Corpul medieval e sub vraja astrologilor şi alchimiştilor. Corpul renascentist e un ceas cu rotiţe. Corpul iluminist e tradus ca un mecanism hidrostatic cu pompe, valve, tuburi şi fluide.

Corpul regelui e sacru. Corpul soldatului e un număr. Corpul cavalerului e postura. Corpul muncitorului e o piesă în agregatul maşinilor. Corpul femeii biblice e copia imperfectă a bărbatului. Corpul colonial (african, oriental) pulsional e insula occidentalului obosit de sexul moralizat sau psihologizat de acasă. Corpul contemporan e un peisaj muscular de plastilină, îmbunătăţit de intervenţii chirurgicale, proteze şi comprimate. Madonna sau Cher sunt la fel de bătrâne pe dinăuntru ca mamaiele noastre abonate săptămânal la farmacie.

Pe lângă corp am reuşit să recuperăm, pe fugă, sufletul. L-am revalorizat, i-am dat chiar şi greutate, câteva grame ca să se potrivească cu un material de construcţie atât de concret.

Eşti ceea ce mănânci, zic azi destul de mulţi, mândri că ei mănâncă legume şi fructe.

Înfrumuseţează-ţi mereu sufletul. Nimeni nu mai spune că sufletul trebuie lăsat să se întristeze din când în când, să nu se zaharisească.

Iar bietul creier uitat zvâcneşte sub stres, sindromuri inventate şi sportul la sală. Secolul imaginii care face cât o mie de cuvinte: iată noul corp dar unde-i gândul? Iată noua expresivitate dar unde-i cea a cuvântului?

Poate că era digitală, lumea virtuală şi milioanele de ore petrecute cu căştile cu muzică pe urechi o să eterizeze şi o să redimensioneze carcasele astea cu pacheţele fibroase şi silicoane, locuite de suflete edulcorate.

Următorul nostru corp ar putea fi cel care vibrează, corpul de frecvenţe, neuronal, energetic, magnetic, emiţător şi receptor de senzaţii şi gânduri, de cuvinte şi muzică.

Albumul cu niqab

Eram în pădurea maimuţelor din Bali. Ploua mărunt, macacii dispăruseră şi pentru câteva minute am fost complet singură. Exact când începusem să mă simt ca pe planeta lui Yoda, în faţa mea a apărut Darth Vader mânuind un aparat digital; maica mă-sii de apariţie!, ştiam că nu poate fi decât o burqa dar jur că pentru câteva secunde am înţepenit. Silueta neagră, nemişcată, pe un pod de piatră înverzit, pierdut printre liane tropicale mi-a dat furnicături pe tot spatele. O clipă chiar m-am gândit la Moarte, aşa cum apare desenată când trebuie să-şi poarte coasa. Dar ea stătea cuminte cu spatele la mine şi-l imortaliza pe gagiul ei îmbrăcat comod, blugi, şapcă şi tricou. Pe urmă i-a venit ei rândul, aşa acoperită din cap până în picioare. Încerc să-mi imaginez albumul foto. Dacă mai are şi surori, aş zice că-i cam greu să nimereşti ce cauţi. 

N-am crezut nicio clipă discursul cu să salvăm femeia musulmană de sub sclavia niqabului. Mai uşor cred că fiinţa ascunsă, neidentificabilă, des-figurată le dă fiori reci multora, aşa cum îmi dă şi mie de fiecare dată. Noi, aştia cu fiorii, venim dintr-o lume exhibată şi nu putem accepta că o femeie chiar ar putea să se simtă bine în carapacea ei neagră. Haideţi să le smulgem voalurile şi să le punem moacele prin toată galaxia virtuală, alături de ale noastre!

Făceam la un moment dat comparaţia cu nevasta obişnuită a expatului francez, programată la trei naşteri pentru scutirea de impozit optimă şi la o viaţă de stat acasă, complet dependentă de şefuleţul Jean-Quelqun care colectează salarii de la filialele străine. Așa cum văd eu, diferenţa dintre cele două nu stă decât în fitness şi în iluzia unei vieţi sociale interesante.

Nikonicul Narcis

    Făt-Frumos se imortaliză cu o rafală de clickuri automate, în timp ce cu cealaltă mână tăie capul zmeului.

De la străbunici am pozele lor de nuntă si cele de pe front. Bunicii au continuat cu pozele de studio. Părinţii mei încep să aibă albume din copilărie, frumos îmbrăcaţi pe lângă diverse decoruri şi imprimeuri. Eu încă am fotografii alb-negru, numai că am nimerit în epoca dezinhibată a curului gol şi drăgălaş de bebeluş cu degetul în gură. Acuma îi luăm la bliţ de când scot capul afară cu cordonul ombilical în jurul gătului şi cu placenta făcută traistă.

Cât au ţinut aparatele cu film, 24 sau 36 de poziţii, fotografia-portret era un eveniment social: uite sărbatoarea de la grădiniţă, uite poza de clasa a IV-a, excursia pe Ceahlău, absolvirea liceului, armata, cununia şamd. Înainte să apeşi pe buton te gândeai de multe ori, resursele erau limitate. Ne strângeam, ne reaşezam, ne potriveam. Iar dacă am fi văzut pe cineva făcându-şi poze de unul singur, şi-ar fi luat-o la muie de la tot cartierul. Schimbam filmele cu pătura de tabără în cap şi niciodată nu ştiam ce conţine cartuşul negru cu peliculă. Tremuram să nu fie voalat. Ne bucuram de un cadru reuşit ca de-o minune. Învârteam paginile cu fotografii zimţate până ameţeam.

De când sunt în Asia văd zilnic oameni care îşi fac poze singuri. În metrou, pe stradă, în magazin, pe unde-i prinde vremea, mai des ca luatul pulsului la cardiaci. În sala de sport a intrat o fată cu echipamentul frumos asortat, s-a întins madonă pe banda de cauciuc a aparatului de alergat (oprit, din păcate) şi a început să-şi facă poze în diferite postúri. A interacţionat prelung, seducător şi obraznic cu sine şi cu admiratorii imaginari, complet deconectată de tot ce-o înconjura.  

Concediile sunt pentru joaca de-a vânătoarea. Pui tele-obiectivul, tragi piedica, iei clipa în focus şi click! Verifici dacă i-ai venit de petrecanie, te mai uiţi o dată, de două ori, gata. Muţi fișierele obsesiv de pe un hard-disk pe altul, faci back-up după back-up, vai, orice dar să nu-mi pierd pozele! Acolo e memoria ta externalizată.

Când se întorcea cineva dintr-o călătorie, îi ceream să povestească. Acuma îi cerem pozele. N-ai ce arăta, ai cam fost degeaba. Poza e biletul electronic pentru noul paradis. Pe facebook sau google plus sau orice altă reţea de socializare n-o să se facă niciodată cimitire virtuale. Am găsit în sfârşit tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. Timpul nu se mai povesteşte, nu se mai împodobeşte cu emoţii, minciuni şi erori de memorie. Timpul dezbrăcat se stochează şi se arată cel mai adesea sieşi. Noi toţi suntem acelaşi Narcis gol pe malul apei. 

Spune drept, azi ai mâncat orez?

Vorbeam acum vreo două zile despre locurile unde se adună oamenii. La mine, în România ortodoxă, la cârciumă şi la biserică, zic io. La mine, în Irlanda catolică, tot la pub şi la biserică, zice colegul meu. Dar acuma amândoi muncim şi trăim în Thailanda. Unde lumea se strânge în jurul bolurilor cu mâncare. Chicotesc, povestesc, bârfesc. Sticlele cu bere şi whisky țin pasul îndeaproape cu bucatele. Şi thailandezii sunt consumatori serioşi de spirtoase, aşa că băutura a ajuns să fie interzisă în anumite intervale orare şi în zilele de sărbătoare (problemă rezolvată rapid cu stocuri anticipate).

Orice loc e bun pentru asta. Uneori fără masă şi scaune, te descalţi şi te aşezi pe podea.

Locul e mâncarea. N-ai nevoie decât de o pereche de beţe de lemn cu care s-o împărtăşeşti.

Din hrana zilnică se pune deoparte porţia spiritelor şi porţia călugărilor buddhişti. Casele, fabricile, blocurile, magazinele, supermarketurile, toate au câte o altă casă mai mică alături, locuinţa spiritului servit cu orez, curry, desert, fructe, fanta roşie la pai, câteodată nescafé și desfătat cu mici atenţii ca flori sau beţişoare parfumate, ca să ofere în schimb protecţie şi favoruri.

În fiecare dimineaţă, în drum spre birou, trec pe lângă calugării portocalii care adună plocoanele. Se întâmplă să văd tineri corporatişti ferchezuiţi, în genunchi pe stradă, primind binecuvântarea unui călugăr desculţ, de aceeaşi vârstă cu ei.

Mâncarea e substanță socială şi esenţă sacră. Poate de aici şi grija pentru gust. Unul dintre primele 3 adjective pe care le-am învăţat a fost aroy (delicios). Celelalte două sunt sabay (confortabil în toate cele) şi phet (iute, picant). Toate trei laolaltă par să dea un sens lărgit aceluiaşi lucru: nu e picant, nu e delicios; nu e delicios, nu mănânci; nu mănânci, nu eşti în regulă și bună pace. Ziua nu incepe cu bună dimineața, ci cu ai mâncat orez?

Iaca o singură sintagmă pentru spaţiu şi cale, pentru mediu şi mesaj, pentru declarație şi intenţie. E reversul religiilor în care corpul e o povară pentru spirit şi trebuie disciplinat, anihilat prin controlul strict asupra îndestulării şi plăcerii. În Thailanda abundenţa face buna rânduială.