Făt-Frumos se imortaliză
cu o rafală de clickuri automate, în timp ce cu cealaltă mână tăie capul zmeului.
De la străbunici
am pozele lor de nuntă si cele de pe front. Bunicii au continuat cu pozele de studio.
Părinţii mei încep să aibă albume din copilărie, frumos îmbrăcaţi pe lângă
diverse decoruri şi imprimeuri. Eu încă am fotografii alb-negru, numai că am nimerit
în epoca dezinhibată a curului gol şi drăgălaş de bebeluş cu degetul în gură.
Acuma îi luăm la bliţ de când scot capul afară cu cordonul ombilical în jurul
gătului şi cu placenta făcută traistă.
Cât au ţinut
aparatele cu film, 24 sau 36 de poziţii, fotografia-portret era un eveniment social:
uite sărbatoarea de la grădiniţă, uite poza de clasa a IV-a, excursia pe
Ceahlău, absolvirea liceului, armata, cununia şamd. Înainte să apeşi pe buton te
gândeai de multe ori, resursele erau limitate. Ne strângeam, ne reaşezam, ne
potriveam. Iar dacă am fi văzut pe cineva făcându-şi poze de unul singur, şi-ar fi luat-o la muie de la tot cartierul. Schimbam filmele cu pătura de
tabără în cap şi niciodată nu ştiam ce conţine cartuşul negru cu peliculă.
Tremuram să nu fie voalat. Ne bucuram de un cadru reuşit ca de-o minune. Învârteam
paginile cu fotografii zimţate până ameţeam.
De când sunt în Asia văd zilnic oameni care îşi fac poze singuri. În
metrou, pe stradă, în magazin, pe unde-i prinde vremea, mai des ca luatul pulsului
la cardiaci. În sala de sport a intrat o fată cu echipamentul frumos asortat, s-a
întins madonă pe banda de cauciuc a aparatului de alergat (oprit, din păcate)
şi a început să-şi facă poze în diferite postúri. A interacţionat prelung,
seducător şi obraznic cu sine şi cu admiratorii imaginari, complet deconectată
de tot ce-o înconjura.
Concediile sunt pentru joaca de-a vânătoarea. Pui tele-obiectivul, tragi piedica, iei clipa în focus şi click! Verifici dacă i-ai venit de petrecanie, te mai uiţi o dată, de două ori, gata. Muţi fișierele obsesiv de pe un hard-disk pe altul, faci back-up după back-up, vai, orice dar să nu-mi pierd pozele! Acolo e memoria ta externalizată.
Concediile sunt pentru joaca de-a vânătoarea. Pui tele-obiectivul, tragi piedica, iei clipa în focus şi click! Verifici dacă i-ai venit de petrecanie, te mai uiţi o dată, de două ori, gata. Muţi fișierele obsesiv de pe un hard-disk pe altul, faci back-up după back-up, vai, orice dar să nu-mi pierd pozele! Acolo e memoria ta externalizată.
Când se întorcea
cineva dintr-o călătorie, îi ceream să povestească. Acuma îi cerem pozele. N-ai
ce arăta, ai cam fost degeaba. Poza e biletul electronic pentru noul paradis. Pe
facebook sau google plus sau orice altă reţea de socializare n-o să se facă
niciodată cimitire virtuale. Am găsit în sfârşit tinereţea fără bătrâneţe şi
viaţa fără de moarte. Timpul nu se mai povesteşte, nu se mai împodobeşte cu
emoţii, minciuni şi erori de memorie. Timpul dezbrăcat se stochează şi se arată
cel mai adesea sieşi. Noi toţi suntem acelaşi Narcis gol pe malul apei.
