Omul invizibil

Fiecare nouă privire asupra corpului îl re-creează în aşa fel încât să se potrivească scenei lumii proprii. Corpul creştinului înfocat e povara cu care sufletul trebuie să lupte. Corpul medieval e sub vraja astrologilor şi alchimiştilor. Corpul renascentist e un ceas cu rotiţe. Corpul iluminist e tradus ca un mecanism hidrostatic cu pompe, valve, tuburi şi fluide.

Corpul regelui e sacru. Corpul soldatului e un număr. Corpul cavalerului e postura. Corpul muncitorului e o piesă în agregatul maşinilor. Corpul femeii biblice e copia imperfectă a bărbatului. Corpul colonial (african, oriental) pulsional e insula occidentalului obosit de sexul moralizat sau psihologizat de acasă. Corpul contemporan e un peisaj muscular de plastilină, îmbunătăţit de intervenţii chirurgicale, proteze şi comprimate. Madonna sau Cher sunt la fel de bătrâne pe dinăuntru ca mamaiele noastre abonate săptămânal la farmacie.

Pe lângă corp am reuşit să recuperăm, pe fugă, sufletul. L-am revalorizat, i-am dat chiar şi greutate, câteva grame ca să se potrivească cu un material de construcţie atât de concret.

Eşti ceea ce mănânci, zic azi destul de mulţi, mândri că ei mănâncă legume şi fructe.

Înfrumuseţează-ţi mereu sufletul. Nimeni nu mai spune că sufletul trebuie lăsat să se întristeze din când în când, să nu se zaharisească.

Iar bietul creier uitat zvâcneşte sub stres, sindromuri inventate şi sportul la sală. Secolul imaginii care face cât o mie de cuvinte: iată noul corp dar unde-i gândul? Iată noua expresivitate dar unde-i cea a cuvântului?

Poate că era digitală, lumea virtuală şi milioanele de ore petrecute cu căştile cu muzică pe urechi o să eterizeze şi o să redimensioneze carcasele astea cu pacheţele fibroase şi silicoane, locuite de suflete edulcorate.

Următorul nostru corp ar putea fi cel care vibrează, corpul de frecvenţe, neuronal, energetic, magnetic, emiţător şi receptor de senzaţii şi gânduri, de cuvinte şi muzică.